Câteva berze stau aliniate pe o biserică privind în zare de parcă și-ar pregăti itinerariul, cerul trece de la agonie la extaz, pe bolta senină e un continuu război între  soare și nori, la fiecare casă există un câine, care fie dă din coadă a bucurie, fie latră la câte vreo arătare, fie stă tolănit în pietriș, dar oamenii pe la case sunt tot mai rari, au rămas bătrânii, pe unde mai există în viață și vezi la câte o poartă stând la vorbă câte doi sau maxim trei oameni trecuți de tinerețe.
    În rest câmpuri pline de iarbă necosită și înnegrită de ploaie, câteva căpițe înnegrite și ele, porumbul nu mai șade în lanuri ci doar în câte un ogoraș pe unde a mai avut cine-l îngriji, pomi grei de rod, stingheri și neculeși mi se arată privirii în goana mea după răspunsul la întrebarea: ce a mai rămas din satul românesc?
    A rămas multă tristețe, mult dor și nu știu dacă doar mi se pare sau e aevea, dar satului românesc i s-au amputat ambele brațe, a rămas în el doar inima care încă mai bate și chiar dacă m-au înduioșat casele rămase pustii, câmpurile necosite și pomii neculeși nu vreau să vorbesc despre brațele amputate ale satului românesc ci aleg să vorbesc despre apatica bătaie de inimă ce-a mai rămas în el.

     Mă întreb ce îi ținea pe oameni, în vremurile de demult, să reziste războaielor, molimelor, foametei și tuturor vicisitudinilor timpurilor trecute?!
    Răspunsul l-am aflat azi, pe marginea unui pârâiaș, pe zidul căruia stăteau apropiați un bătrân și o bătrână. Dumneai purta pălărie de paie, avea o fustă creață și largă, ardelenească, iar bărbatul avea într-o mână teaca unei coase și în cealaltă un ulcior. Erau amândoi gândiți și obosiți, dar când se priveau unul pe altul li se aprindea în ochi un soi de lumină, lumina dragostei. I-am întrebat de câți ani sunt împreună, s-au gândit, s-au contrazis, au socotit și până la urmă râzând mi-au spus: nu mai știm de când, dar credem că dintotdeauna și a fost atât de puțin că am mai vrea măcar pe-atâta. Normal că la așa răspuns ești tentat să crezi că oamenii ăștia au trăit undeva izolați de lumea rea și au dus o viață de huzur, dar ce să vezi, au trecut prin greutăți de nedescris și cu toate astea nu ar schimba nimic din tot ce-a fost și ar vrea să mai trăiască ani mulți de aici încolo.
Au peste 80 de ani fiecare, chipurile le sunt arse de soare și brăzdate de semnele vieții, dar au în ei flacăra iubirii aprinsă. Gândindu-mă bine îmi dau seama că noi nu mai trăim această iubire, iubire care presupune sacrificiu, adică nu mai trăim pătimaș, ci doar călduț.
Ne dorim confortul în schimbul iubirii.
    Mă despart de ei cu regretul că nu se știe când și unde mai pot întâlni asemenea Oameni, le urez cele de cuviință, le mulțumesc pentru dialog și domnul Ioan al lui Manole din deal îmi spune:
- ”Să știți, domniță, că de trăiești fără om drag, tătă vremea ești beteag!”
Și are dreptate!
    Viața e făcută să fie trăită în doi, abia atunci fiecare își poate da examenele pentru care a fost trimis pe pământ, iar dragostea adevărată e la fel ca și credința adevărată, amândouă au nevoie să fie făcute cu pasiune, altminteri se sting fără să-ți dai seama.