Neîcrederea lui Platon în arta imitativă a poeților, precum şi în cea a pictorilor, pe care, din acest punct de vedere îi plasează în aceeaşi categorie cu poeții, îl face să compare operele lor cu reflexele unei oglinzi, ale unei oglinzi rotunde, cu ajutorul căreia, "rotind-o în toate părţile, vom putea crea atunci degrabă soarele şi pe cele din cer, tot degrabă pământul, după cum pe dată te vei produce pe tine (n.n. ne vom produce pe noi) şi toate celelalte viețuitoare, mobilele, plantele şi cele de care era vorba"(STATULUI, X, 596e. Traducere  fragmentară de C. Noica în ARTE POETICE). "Iată dar ce fel de creator sau imitator e pictorul. E într-adevăr de tot hazul să încerci măcar a-l numi creator pe un asemenea artist-oglindă"(SOFISTUL, 234).
          Simbolul oglinzii rotitoare reprezintă aşadar inconsecvența şi iraționalitatea lipsită de sens a poeziei ṣi a picturii prin numărul şi varietatea infinită a lucrurilor pe care le pot imita, deoarece, aşa cum toate lucrurile sunt dedublate nediferențiat de oglindă, la fel şi artistul imitator este un individ versatil care-şi poate schimba cu uşurință părerea, transpunând înfățişarea exteriorului oricărui lucru, pentru că nu înțelege nimic din rigorile ideii sau definiției lui stabilizatoare. Astfel, cu cât profunzimea este mai puțină, cu atât va fi mai multă lărgime.

          Bunăoară, unul dintre sculptorii reprezentativi pentru cea mai rafinată manieră, din vremea lui Platon, Lisip, se lăuda că el îi dăltuise pe oameni aşa cum păreau, în timp ce sculptorii mai vechi îi făcuse pe oameni doar aşa cum erau (THE ELDER PLINY'S CHAPTERS ON THE HISTORY OF ART - traducere, 65).
          Sigur că da. Orice artist analog în pictură poate realiza o impresie plauzibilă despre mare, pământ, cer, zei şi despre toate celelalte lucruri, "... mai mult, le face pe toate repede şi le vinde foarte ieftin" (SOFISTUL, 234). Motivul însă pentru care artele imitative pot întruchipa orice constă în faptul că ele neglijează totalitatea în folosul umbrei. De fapt, Platon intuieşte că în asemenea condiții poetul şi pictorul trebuie aşezați pe o anumită treaptă a scării ființelor omeneşti. Astfel, în FEDRU, el distribuie tipurile umane în zece categorii, în funcţie de valoare, clasificare în care locul al şaselea revine imitatorilor (FEDRU, 248).
          Drept exemplu de artă imitativă proastă, Platon ne dă noua şcoală de pictură iluzionistă care se bucura de trecere printre contemporani,
şcoală practicată de Apollodorus, Zeuxis şi Parrhasios, în care, perspectiva şi degradeurile erau folosite în scopul realizării unei asemănări perfecte cu lumea exterioară.
          Platon spune despre reprezentanții acestei noi şcoli că preferau să folosească "umbra" în pofida "întregului", un hermeneut tehnic pe care filosoful îl întrebuințează în descrierea acestor pictori de modă nouă, pe care-i numeşte "pictorii umbrei".
          Aceşti pictori care foloseau lumina şi umbra în scopul comunicării aparențelor  universale ale lucrurilor, lăsau la o parte adevărurile cinstite ale artei, deşi limitate, aşa după cum erau înfățişate de Polignot: măsura, forma şi relația.
          Pe măsură ce Platon îşi dezvoltă meditația despre pictorii imitativi, în STATUL, X, cititorul de rând crede că poate filosoful se gândea la un asemenea grup restrâns, deoarece el spunea că pictorul care pictează un pat, de exemplu, nici măcar nu copiază patul real făcut de un tâmplar, "atinge uşor şi prinde doar o mică parte din obiect "(STATUL, X, 598b), pentru că foloseşte un anumit unghi de privire, dintr-o parte sau din din față, posibil din oricare alt punct.
          În concepția lui Platon, patul trebuie să fie un pat real care să înregimenteze proporțiile obiective ale patului real, lungimea, lățimea, înălțimea şi grosimea, aceleaşi pentru toți oamenii, deoarece, neglijarea acestor factori ştiințifici în beneficiul viziunii individuale apare drept un fel de impostură.
          Se crede că Platon ar fi avut în vedere, în sensul acesta, o pictură reală de pe un vas, pentru că s-a păstrat o reprezentare a lui Dionisos culcat într-un pat în fața unui templu, pictură realizată în această nouă manieră iluzionistă a lui Aristarh şi Apollodorus (R. G. STEVEN, PLATO AND THE OF HIS TIME- traducere).