dulaScurtă introducere

    Dintre multiplele bombardamente asupra Câmpinei, efectuate de aviația britanică și americană în al doilea război mondial, cât timp România era aliată cu Germania, cel din 6 mai 1944 a adus pe cerul Câmpinei și aviația de vânătoare română. Atunci când nu a intervenit aviația română, la 1 august 1943, un număr de 29 de bombardiere americane au produs 20 de victime printre câmpineni, iar la 6 mai 1944, când 30-40 de avioane americane au atacat Câmpina, datorită introducerii în luptă a avioanelor de vânătoare românești și germane, pilotate de aviatori români, au fost doar 11 victime dintre militari și civili.
    În anii copilăriei și adolescenței mele, petrecute în orașul Roșiorii de Vede, la marginea de vest a localității era, dincolo de râul Bratcov, ceea ce fusese odată Aerodromul Roșiorii de Vede. La vremea aceea nu mai folosea aviației decât ca poligon de tragere pentru avioanele de pe alte aerodromuri din apropiere: Deveselu (lângă Caracal) sau Siliștea Gumești (Balaci). Ultimul a servit pentru o unitate militară de aviație care s-a desființat în anul 1960.
    De departe (2-3 km) vedeam cum avioanele cu reacție (cel mai probabil MIG-15, care au intrat în exploatare în anul 1962) coborau într-un unghi cam de 30-45 grade și la un moment dat, când se apropiau de pământ, vedeam câțiva colăcei de fum ce provenea de la tunurile de calibru mic de pe avioane.

A doua sau a treia zi, după școală, mergeam, mai mulți băieți, să vedem pe teren urmele din poligonul de tragere în țintele, marcate prin pietre vopsite cu var, ale gloanțelor de mitralieră sau ale proiectilelor de tun.
Aduceam acasă elemente ale benzii pe care fuseseră prinse proiectilele de tun și la momentul tragerii căzuseră în poligon. Tatăl meu, care făcuse războiul nu privea cu ochi buni explorările mele în poligon, gândindu-se că s-ar putea găsi elemente de muniție neexplodate.
Pe locul aerodromului s-a instalat un Spital TBC, folosind clădirile Școlii de Pilotaj și ale unității de aviație, apoi s-au construit altele noi. Pista de decolare/aterizare a mai fost folosită la câteva mitinguri aviatice până cînd ideea de aviație la Roșiorii de Vede a fost abandonată. Dar zilele de glorie ale aerodromului au fost cu decenii în urmă.
Este bine să amintim premizele înființării Școlii de Pilotaj și Aerodromului Roșiorii de Vede de pe care au decolat piloții Grupului 1 Vânătoare pentru atacarea bombardierelor americane la 6 mai 1944.

Stația aeriană Roșiorii de Vede

Până la începerea războiului, timp de câțiva ani, a funcționat, la Roșiorii de Vede, o Stație Aeriană, care a deservit călători pe tresee interne.
                 „În data de 4 Aprilie 1936, Şeful Staţiei Aeriene din Roşiorii de Vede, îl informează pe primarul localităţii, Nicolae Popescu-Vedea, că au început cursele aeriene şi-l înştiinţează despre orarul şi tarifele acestora, iar primarul întocmeşte un proces verbal de informare a celor interesaţi de serviciile aeriene, pe care-l afişează la uşa casei comunale”.  
Staţia Aeriană din Roşiorii de Vede făcea parte din traseul liniilor aeriene ale L.A.R.E.S. (Liniile Aeriene Române Exploatate cu Statul), fiind inclusă pe ruta „Bucureşti-Alexandria-Turnu Măgurele-Roşiori de Vede-Caracal-Craiova”.
Având un orar precis, se făcea legătura cu ruta Bucureşti – Galaţi –Ismail - Cetatea Albă - Chişinău. Se circula zilnic, în afară de duminica, pe ruta „Bucureşti – Alexandria - Turnu Măgurele - Roşiorii de Vede – Caracal - Craiova. Pe ruta Bucureşti – Galaţi – Ismail - Cetatea Albă – Chişinău se circula doar în zilele de luni, miercuri şi vineri.
Chiar dacă Staţia Aeriană a fost dată în funcţiune, mai rămăseseră multe de făcut pentru ca aceasta să-şi îndeplinească obiectivele pentru care a fost înființată.
În adresa directorului Aviaţiei Civile, din data de 13 iunie 1936, cpt. c-dor av. Scarlat Rădulescu solicita Primăriei din Roşiorii de Vede să comunice “stadiul lucrărilor de amenajarea terenului pentru aviaţie, precum şi măsurile ce aţi luat pentru executarea construcţiilor stabilite”.
„ …primarul, în 15 iunie 1936, notează următoarea rezoluţie: Se va comunica că sunt pe terminate, iar ing. I. Stoica, şeful serviciului tehnic din primărie, trimite următorul răspuns, în aceeaşi zi de 15 iunie 1936:
            Onor
         Aviaţiei Civile
   Subsecretariatul de Stat al Aerului
B-dul Brătianu 21 et. 2 şi 3 Bucureşti
Rezultat adresei D-vs Nr. 4244/936, avem onoare a vă comunica că lucrările la aerodrom sunt în situaţia următoare:
1.     Liniile de marcaj văruite;
2.     Balizele sunt instalate complect;
3.     Telefonul deasemenea este instalat complect;
4.     Indicatorul vânturilor este achitat costul, dar nu ni s`a trimis până în prezent şi
Aerogara va fi gata în 15-25 zile; se lucrează la tencuielile interioare, apoi cele exterioare şi în urmă se vor monta uşile şi ferestrele şi se va torna pardoselele de beton, lucrare ce va dura până cel mai târziu 10 Iulie a.c. , când va fi complect gata.”  
La începutul anului 1940 se diversifică atribuțiile funcționale ale personalului stației aeriene, fiecare persoană având propria uniformă cu însemne ale autorităţii funcţiei.
Școala de Pilotaj de pe Aerodromul Roșiorii de Vede
Datorită evenimentelor internaționale (1939), din septembrie 1940 școlile de pilotaj de la Galați și București și-au întrerupt activitatea, fiind rechiziționate de Ministerul Aerului și Marinei și deplasate la Caracal și la Roșiorii de Vede.
În toamna anului 1940, fiind restituită o parte din materialul rechiziționat, anume materialul de zbor, Asociația și-a reluat activitatea prin redeschiderea Școlii de Pilotaj de la București, continuarea la Roșiorii de Vede și Caracal pentru seria 1940 – 1941.
Elevii-piloți, mai toți niște adolescenți, au purtat uniforme și au învățat să mânuiască armamentul individual. În aprilie 1941 apar primii absolvenți ai Școlii de pilotaj, brevetați ca piloți.

În prezența unui numeros public, la 13 septembrie 1942, pe aerodrom a avut loc un mare miting aviatic.
Școala de pilotaj de la Roșiorii de Vede participă la marele miting de la Arad din 19 septembrie 1942 cu patru avioane, care se întorc pe data de 22 septembrie 1942.
Comandantul școlii de pilotaj, locotenent-comandorul Tase Rotaru a fost liderul unei echipe de excepție de instructori, printre ei numărându-se Carol Podgurski și Bănică Enciulescu. Printre cei care au învățat să zboare pe aerodromul Roșiorii de Vede, s-au aflat și două  nume care vor deveni celebre în lumea aviației: Stela Huțan și Aurel Niculescu.

Aerodromul militar Roșiorii de Vede

În anul 1943 aerodromul din Roșiorii de Vede a căpătat o importanță militară sporită. Războiul luase o turnură nouă. Britanicii și americanii au început ofensiva combinată cu bombardiere⁠, o campanie de bombardamente strategice împotriva Germaniei. Obiectivele au fost perturbarea economiei de război germane, reducerea moralului germanilor, și „dislocuirea⁠” populației civile, nu numai pe teritoriul Germaniei, ci și în România, un aliat al Germaniei, care aproviziona cu produse petroliere mașina de război germană.
La 12 iulie 1943, sovieticii au lansat propria lor contraofensivă, risipind astfel speranțele de victorie germană. Victoria sovietică de la Kursk a marcat sfârșitul superiorității germane, oferind Uniunii Sovietice inițiativa pe Frontul de Est. La 3 septembrie 1943, Aliații au invadat Italia continentală, după care Italia a semnat armistițiul cu Aliații.
La 29 octombrie 1943 a fost redislocat pe aerodromul Roșiorii de Vede Grupul 7, din Flotila 1 Vânătoare, venit de pe frontul de est, în compunerea sa aflându-se Escadrilele 43, 57 și 58 Vânătoare. Prin orașul Roșiorii de Vede puteau fi văzuți Horia Agarici, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, Dan Scurtu, Ioan Milu și alții. În noua locație, grupul a primit 31 de avioane IAR 81 C, inferioare Messeschmitt-ului 109, cu care piloții români luptaseră doi ani și jumătate pe frontul de est. Începând antrenamentele pe aeronavele fabricate la Brașov, piloții au realizat că avioanele nu sunt suficient de rapide. La 22 noiembrie 1943 au propus scoaterea blindajului de pe avioane, pentru a mai câștiga în viteză până la 25 km/h. Solicitarea nu s-a aprobat, spre dezamăgirea piloților cu experiența frontului.
Grupului 7 Vânătoare i s-a suplimentat efectivul de piloți cu șase debutanți. Unul dintre ei, Ioan Dragoș Stinghe, va scrie în cartea de memorii, apărută în anul 2005:
„... La Roșiorii de Vede, bărbații aceia cu pieptul plin de decorații, la care ne uitam cu atâta admirație, s-au antrenat pe IAR-81, iar noi, cei șase boboci, am căutat să aflăm de la ei secretul luptelor aeriene, al urmăririlor înverșunate, al ochirii și tragerii în ținte ce se mișcau cu viteze mari, nevrând să rămână în colimator, al evoluțiilor făcute în așa fel incât să aperi spatele coechipierului, și în același timp, el să poată proteja pe al tău.
Am auzit de metodele lui Lützow, le-am încercat sus, ne-am răsucit în văzduhul Teleormanului, urmărindu-ne unii pe alții, iar seara am stat la povești, la cârciuma lui Surpețeanu, tot pe tema luptelor aeriene, căutând să ne însușim, căt mai multe amănunte despre focul prin care ar urma să trecem”.
 Ioan Dragoș Stinghe: „Ofiter de aviatie, pilot de vânătoare, promoția 1942, a participat la al doilea război mondial, de pe aerodromuri din țară, din Ungaria și Cehoslovacia, ajungând până în Viena. Pentru fapte de arme a fost decorat cu ordine și medalii, dintre care amintim ordinele "Virtutea Aeronautică" și "Coroana României". După război a fost pilot și comandant de escadrilă de vânătoare. Ulterior, șef de stat-major de regiment și divizie de aviație. În 1960 trece în rezervă cu gradul de comandor”.  
La sfârșitul lunii noiembrie 1943 a fost reactivat la Târgșor, Prahova, care era sediul Flotilei 2 Vânătoare, Grupul 1 Vânătoare sub comanda căpitanul-comandorului Ion Sandu, grup format din Escadrilele 63 și 64 Vânătoare.
Cu foarte puține excepții, aviatorii acestui grup erau la începutul carierei lor. Avioanele pe care le-au primit erau de tipul IAR 80 și 81, unele armate cu mitraliere, altele cu două tunuri de 20 mm, toate gurile de foc fiind fixate în aripi.
 În decembrie 1943, Grupul 1 Aviație de Vânătoare se mută pe aerodromul Roșiorii de Vede, venind de pe aerodromul Târgșorul Nou. Grupul înlocuiește Grupul 7 Vânătoare, dislocat la Pipera. A rămas doar Escadrila 43, comandată de căpitan comandor  Ioan Micu, un as al campaniei din 1941. Comandantul Grupului 1 Vânătoare, căpitan-comandorul Ioan Sandu a reușit, într-un timp extrem de scurt, de doar câteva luni, să transforme grupul într-o unitate de elită pe care se putea conta încă de la primele întâlniri cu avioanele americane.
La Roșiorii de Vede și-au căutat gazde și au închiriat camere; unii au cunoscut fete frumoase și și-au făcut planuri de căsătorie. Astăzi au mai rămas puține dovezi ale trecerii lor prin târgul dintre Vedea și Bratcov, printre acestea se află și câteva fotografii păstrate cu grijă de familiile cu care aviatorii au închegat relații.
Personalul grupului de vânătoare vizita orașul, în zilele și orele libere. Poate că o parte din ei treceau, pe jos sau cu vreun mijloc auto, pe strada noastră, str. Căpitan Corlătescu (numele unui erou din Primul război mondial) acolo locuind mama mea, care avea 11-12 ani în acea perioadă. Mama (Maria Dulă, născută Dobre) povestește că în timpul războiului un avion românesc a căzut dincolo de dealul din apropierea casei părintești. Probabil în urma unei defecțiuni pe timpul antrenamentelor de zbor.
Viața pe aerodrom a fost destul de monotonă în primele luni, când ninsorile împiedicau zborul. În luna ianuarie 1944, aviatorii s-au aflat permanent în stare de alarmă. Mulți ofițeri superiori au venit în vizită sau control la Roșiorii de Vede: printre ei, generalul Constantin Celăreanu și comandorul Mihai Romanescu.
La 17 ianuarie, specialiști germani, care au aterizat cu un avion „Caudron”, au balizat terenul.

 
Au avut loc și câteva evenimente nedorite. La 4 ianuarie, adjutantul aviator Petre Pălălău, la întoarcerea din alarmă a pus pilon un IAR-81. Petre Pălălău se va dovedi un bun pilot. Mai grav a fost accidentul din 21 ianuarie, când și-a pierdut viața adjuatntul aviator stagiar Virgil Vasiliu (avionul a făcut explozie din cauza buteliei de aer, care alimenta instalația armamentului).
În februarie 1944, s-a făcut antrenament pe avioane IAR – 80 și 81, dar și Nardi. Aerodromul a fost vizitat de generalul Ermil Gheorghiu, șeful Statului Major al Aerului, iar la 21 - 22 februarie a venit în inspecție comandorul Traian Pâclea din comanda Flotilei 2 Vânătoare. Tot acum, în februarie, sublocotenentul Gheorghe Mociorniță a părăsit grupul 1 fiind încadrat la Grupul 2 Vânătoare.
În martie a fost multă liniște, deși avioanele au fost de multe ori ridicate în aer, „dar inamicul nu a fost prezent la întâlnire”.
Grupul 1 Vânătoare era dotat cu avioane românești. „La data fabricației, în anul 1939, avioanele noastre de vânătoare I.A.R. 80 și I.A.R. 81 erau printre cele mai bune din lume. Aveau 1.000 de cai putere, și se puteau înălța până la 10.500 m. Viteza atingea 535 km/oră. Aveau la bord două tunuri Mauser de 20 mm, cu rezervă fiecare de câte 175 de proiectile și 4 mitraliere Browning de 7,92 mm cu câte 400 de lovituri fiecare”.  
La 1 aprilie 1944, Grupul 1 Vânătoare a intrat în alarmă cu întreg obiectivul, personal navigant și tehnic:
-    Escadrila 64 Vânătoare – comandant, căpitan-comandor Grigore Musica,
-    Escadrila 43 Vânătoare - comandant, căpitan-comandor Ioan Micu,
-    Escadrila 63 Vânătoare - comandant, căpitan-comandor Parsifal Ștefănescu.
Șef de stat major era căpitan-comandorul Constantin Georgescu, iar comandant, căpitan-comandorul Ioan Sandu.
Comandantul era îngrijorat pentru că mai toți piloții săi erau tineri, fără experiență multă. De la comandamentul Flotilei 2 Vânătoare s-a făcut precizarea că pentru fiecare victorie aeriană deasupra României, aviatorii și artileriștii – români și germani, vor primi suma de 10.000 lei. Ceea ce nu era puțin!
Începând cu 4 aprilie 1944, din primăvară până în vară, grupul a fost în alarmă aproape în fiecare zi, bătându-se ca adevărați eroi și pierzând pe cei mai buni dintre piloți, șeful Statului Major al Aerului, iar mai apoi de comandorul Traian Pâclea, din comanda Flotilei 2 Vânătoare.
În anul 1944, aerodromul este vizitat de generalul Ermil Gheorghiu, care trece în revistă proaspeții brevetați piloți de vânătoare ai Grupului 1 Vânătoare.
Tot în această perioadă se mută pe aerodrom și Flotila G-100 Vânătoare germană, specializată în operațiuni pe timp de noapte. Nemții aveau avioane moderne și foloseau calea ferată pentru aprovizionarea cu materiale, piese de schimb și carburant. Medicul german dr. Helmuth Switz locuia la dr. Gheorghe Vișină, în Roșiorii de Vede. Împreună au realizat operații chirurgicale deosebite.
Ziua de 4 aprilie a fost una din cele mai negre zile din istoria Bucureștiului, dar și începutul celei mai dificile perioade din aeronautica militară românească. Începând cu orele 13.10, patru valuri de bombardiere americane B-24 Liberator s-au îndreptat spre București, venind din direcția Calafat și Bechet și zburând la 5.000 metri înălțime.
Avioanele Grupului 1 Vânătoare s-au ridicat în aer și s-au îndreptat spre apa râului Dâmbovița, apoi au atacat bombardierele americane deasupra localității Periș. Escadrila 63 – comandant Parsifal Ștefănescu, a urcat mai târziu, între valul trei și patru. Celula Constantin Atanasiu și Dumitru Chera a doborât au doborât un bombardier American la marginea satului Vârtoapele.
Comandantul grupului, căpitan-comandorul Ioan Sandu, a doborât un B-24 deasupra satului Beiu, iar adjutantul aviator Aurel Țifrea a doborât un B-24 lângă Smârdioasa și celula sublocotenent Grigore Panait și adjutant Virgil Anghelescu a lovit un alt B-24, care probabil s-a prăbușit în Bulgaria.
Locotenentul Mircea Teodorescu a atacat de două ori o formație de bombardiere, dar a fost rănit și a reușit să aterizeze cu bine și după două săptămâni de spitalizare a revenit la escadrilă.
A doua zi, pe 5 aprilie, bombardierele americane au revenit. Locotenentul aviator Ioan Bârlădeanu a doborât un B-24 lângă localitatea Dăbuleni. Au mai fost doborâte trei bombardiere B-24 în zona Titu-Găești de sublocotenent aviator Gheorghe Cristea, adjutant aviator Aurel Țifrea și adjutant aviator Gheorghe Prasinopol.
Unii dintre aviatori au ajuns răniți la spital: Gheorghe Prasinopol, căpitanul comandor Ioan Micu, locotenentul Gheorghe Cristea. Adjutantul aviator Raghiga Dumitrescu a pierit în luptă. Avionul a fost angajat de patru P-38. A reușit să doboare pe unul dintre ele. El a fost atacat de ceilalți și a căzut în flăcări. El a fost primul pilot pierdut de grup. Alte două avioane au aterizat și doi piloți au fost răniți.
Următorul raid a fost la 15 aprilie. Din Grupul 1 Vânătoare au decolat 24 de IAR-80C, dar doar o celulă din Escadrila 63 a dat peste o formație inamică. Rezultatul a fost: un B-24 doborât și un IAR-80 deteriorat. La 16 aprilie a avut loc un alt raid, dar cei 25 de luptători ai grupului, care au fost ridicați în aer, nu s-au întâlnit cu inamicul.
Vineri, 21 aprilie 1944, americanii s-au întors cu Forța 15 Aeriană, ei deținând supremația cu avioanele de vânătoare P-51 Mustang. Din Grupul 1 Vânătoare, 26 de avioane au decolat la 11:20. O patrulă din Escadrila a 43-a a întâlnit aproximativ 30 de B-24 neescortae de avioane de vânătoare, a atacat și a doborât două bombardiere. O altă patrulă, cu toate acestea, a fost surprinsă de Mustang-uri din Grupul 31 de Vânătoare când ieșeau din nori și toți patru au fost doborâți. O a treia patrulă a atacat un B-24 care a fost separat de formația de bombardiere și probabil l-a doborât. Escadrila 63 Vânătoare a atacat și o formație de bombardiere, dar a pierdut-o în nori. Avioanele s-au separat în timpul încercării lor de a urmări B-24 și în curând au fost atacate de avioanele de vânătoare P-38. Ziua a fost un măcel obișnuit pentru Grupul 1 Vânătoare: 5 piloți uciși, 2 răniți și 6 avioane distruse și ale 4 avariate.
Au pierit arși în zbor: căpitanul-comandor Grigore Musica, adjutant aviator Andrei Ciobănaș, Ioan Marchiș și Mircea Catană. Sublocotenentul Aurel Totoiu a fost doborât lângă gara Crivina, a reușit să iasă din cabină, dar parașuta nu s-a deschis bine, făcându-se fuior. Sublocotenentul Mihai Vieru a fost și el doborât, dar a reușit să scape cu arsuri pe față. A fost doborât și adjutantul Petre Pălălău, dar s-a salvat cu parașuta și a revenit pe aerodrom. Locotenentul Ioan Bârlădeanu a doborât din nou un bombardier B-24, în apropiere de localitatea Videle. Sublocotenentul Cristu a fost surprins de două bifuselate P-38 Lighting, care l-au doborât, pilotul fiind rănit la ambele picioare, dar a aterizat forțat la Boteni.
Trei zile mai târziu, la 24 aprilie 1944, a avut loc un alt raid. 16 IAR din Grupul 1 Vânătoare au fost trimise pentru a întâlni bombardierele. O patrulă din Escadrila 43 Vânătoare a întâlnit aproximativ 150 de B-24 și a încercat să le atace, dar au fost ei înșiși atacați de avioane de vânătoare P-51 și au trebuit să fugă. Adjutantul aviator Constantin Popescu a rămas în spatele camarazilor săi și a dat peste o formație de 40 bombardiere B-24. I-a surprins și a dat jos trei dintre ele, obținând o victorie unică. O formație din Escadrila 63 Vânătoare a văzut un singur P-38, pe care probabil l-a doborât. Doar unul dintre avioanele IAR-80C al grupului a fost avariat.
În luna mai 1944, aviatorii Grupului 1 Vânătoare au avut noi misiuni cu mai multe victorii, dar și cu mari pierderi. Pe aerodrom nu mai erau decât 19 avioane valide. La 5 mai, sublocotenentul  Grigore Panait moare ars într-un accident la decolare.  

Lupte aeriene deasupra Câmpinei. Mai 1944

A fost nevoie de patru ofensive majore aliate în perioada ianuarie - mai 1944 pentru ca Linia de apărare Gustav să fie în sfârșit străpunsă în timpul atacului combinat al Armatelor americane (în cadrul cărora luptau și britanici, francezi, polonezi și canadieni) în zona frontului cuprinsă între Monte Cassino și coasta Adriaticii. Forțele aliate cuceriseră o bună parte din peninsula Italică şi aveau la dispoziție multe aeroporturi. În operațiunea de bombardare a teritoriului României, decolarea bombardierelor s-a făcut de pe aeroportul din Foggia, din Italia. Raidul aviatic asupra României, făcut cu peste 200 de bombardiere, a avut loc ȋn noaptea de 5/6 mai şi pe 6 mai 1944.
«Obiectiv principal – Rafinăria „Steaua Română”. Mai puţin grave decât se anticipau, urmările bombardamentului au fost înlăturate ȋn circa 15 - 20 de zile, astfel ca rafinăria şi-a reluat activitatea».  
Viața orașului nu avea să revină la ritmul și liniștea de dinaintea primului mombardament, 1 august 1943.
Acțiunile aviației anglo-americane
Aviaţia britanică, specializată în raidurile nocturne efectuate cu bombardiere de tip „Halifax” şi „Welington”, a executat în noaptea de 5-6 mai, între orele 1.11 și 1.30, în cadrul aşa numitelor acţiuni „nopţile de magneziu”, primul bombardament al anului 1944. Sfidând întunericul de nepătruns al nopţii, echipajele de tineri englezi, bine alcătuite şi instruite, cu experienţă de zbor şi de luptă, bombardau sau executau misiuni de foto-recunoaştere a obiectivelor, folosind o armă teribilă – „paraşuta luminoasă”. Apărarea antiaeriană a acţionat prompt, deschizând focul cu proiectile trasoare, însoţite de „flama de brici albăstrui” a proiectoarelor, care brăzdau întunericul nopţii în căutarea bombardierelor agresoare. La atac au luat parte între 30 și 40 de avioane, care au lovit trei rezervoare de ulei parafinat de la rafinăria „Steaua Română”.
A doua zi, pe 6 mai, la nici douăsprezece ore de la atacul nocturn, aviația americană  a revenit asupra Câmpinei, unde a lansat 230 de bombe explozive. S-au constatat pagube la „Steaua Română”, unde au fost incendiate clădirile din ȋmprejurimi şi conducta de petrol. Dar Câmpina nu a fost singurul obiectiv al zilei. Au mai fost lovite şi oraşele Turnu Severin, Ploieşti, Braşov şi, pentru prima dată, Craiova şi Piteşti. Atacul a fost chiar mai puternic decât ȋn ziua precedentă, fiind executat de circa 700 de avioane americane de bombardament, aparținând unităților din Escadrilele 5, 47 şi 304, ȋnsoțite, ca de obicei, de o escortă de vânătoare formată din avioane de tip Lightning şi Mustang.

Dacă la 1 august 1943, din cauza depărtării mari a locurilor de decolare (coasta de nord a Africii), bombardierele nu au putut fi însoțite de avioane de vânătoare, în schimb în anul 1944, avioanele de bombardament, care au decolat din sudul Italiei, au fost însoțite de aviație de vânătoare.

 
Rafinăria și cartierele adiacente erau o mare de flăcări. Zgomotul infernal al exploziilor, uruitul motoarelor de avion (Liberator avea 4 motoare) și canonada asurzitoare a tunurilor antiaeriene de mic calibru care trăgeau într-o cadență rapidă, îngrozeau pe câmpinenii care nu părasiseră orașul spre a se adaposti la rude, în localitățile învecinate.
Apărarea antiaeriană româno-germană
În general, forțele de apărare antiaeriană au rămas aceleaşi ca ȋn 1943, pozițiile bateriilor, atât române cât şi germane, au rămas aproape neschimbate. Grupul de luptă german de la Câmpina era format din „comanda Regimentului 5 apărare pasivă şi divizionul 190 artilerie antiaeriană” .
O baterie ușoară a fost amplasată pe acoperișul clădirii „Casa Venețiană”, clădirea avea o construcție destul de puternică și a rezistat impactului loviturii unei bombe care a explodat la primul etaj în cabinetul doctorului Preotosoiu, care a fost una din victimele bombardamentului.
Bateriile de 20 mm, 37 mm şi 88 mm asigurau lovirea avioanelor inamice la diferite ȋnălțimi. Batalionul de proiectoare asigura descoperirea bombardierelor pe timp de noapte.
„Pentru întărirea apărării antiaeriene, a fost dispus ȋn zonă Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană român care avea la Câmpina două baterii de calibrul 20 mm. În plus, Regimentul 202 Artilerie Antiaeriană (german) colabora și local cu trei baterii din Regimentul 7 Artilerie Antiaeriană (român)” .
Bateria 156 Tunuri 20 mm Gustloff acționa în partea de sud a orașului.  Comandantul bateriei, căpitanul Petre Catrinu, a fost cartiruit, pe timpul cât bateria a fost dispusă în apărarea Câmpinei, la familia Spirea, pe strada Izvoarelor.
Bateria 161 Tunuri 20 mm Gustloff avea zona de responsabilitate în partea de nord a Câmpinei.  Comandantul bateriei, căpitanul Valentin Gabrielescu, a fost cartiruit, pe timpul cât bateria a fost dispusă pe Câmpiniţa, într-o casă cu etaj, situată pe str. Carol I, la nr. 188, dincolo de Casa Memorială a pictorului Nicolae Grigorescu. În zilele de duminică sau sărbătoare, căpitanul Gabrielescu era invitat la masă, la familia Rusu Nicolae, care locuia în acelaşi imobil. Aveau să vină duminici, și nu numai, zbuciumate, cu alarme, exerciții de tragere, cu ochii țintă pe cer și pe aparatele de conducere a focului bateriei.

Capacitatea combativă a aviației militare române

La 22 iunie 1941 aviația română dispunea de 50 de escadrile de aviație, din care șase de legătură, una de transport, una sanitară, trei de recunoaștere, 15 de bombardament (opt de bombardament greu, trei de bombardament ușor, patru de bombardament și informații), 17 de vânătoare (cu avioane I.A.R. 80, Heinkel He. 112 B, Messerschmitt Bf. 109 E, P.Z.L. 11 F, 24 E, 11 C, Hawker Hurricane), șapte de observații (repartizate armatelor a III-a și a IV-a române. „Totalul avioanelor aflate la dispoziția unităților operative de aviație era de 621, la care se adăugau 440 de avioane de școli și centre de zbor (instrucție). Așadar, un total de 1.061 avioane, din care cel puțin 850 puteau desfășura, la nevoie, acțiuni de luptă”.
Înainte de a prezenta acțiunile aviatorilor din grupul de vânătoare de la Roșiorii de Vede, trebuie să facem unele precizări.
Formațiile de aparate de zbor erau: celula, cu două avioane, patrula, cu patru avioane, escadrila, cu 18 – 24 aparate de zbor. Grupul de aviație era o unitate militară de sine stătătoare, care era dislocată pe un aerodrom și mai avea în compunere subunități de logistică, radiolocație, reparații. Grupul avea în compunere 2 – 4 escadrile și avea în dotare aparate de zbor de același tip, fie de vânătoare, de vânătoare-bombardament sau de bombardament. În cazul în care avea avioane de bombardament, acestea erau în număr de 12 aparate.

 
În timpul războiului, piloții din grupul de vânătoare se puteau găsi în următoarele grade de pregătire de luptă:
Alarmă de gradul 3, în așteptare (cantină, hangar, dormitor etc.),
Alarmă de gradul 2, jumătate din efective în avion și jumătate în așteptare,
Alarmă de gradul 1, tot personalul în avion sau la posturi.
La plecarea în misiune, avioanele decolau pe rând și se roteau deasupra aerodromului până se realiza formația. Pentru ajungerea la altitudinea ordonată, necesară pentru deplasare sau misiune de luptă, aparatele de zbor, în formație, executau „urcarea” în spirale largi.

Acțiunile Grupului 1 Vânătoare

Aflat ȋn alarmă, la 6 mai 1944, cu 15 avioane, Grupul 1 Vânătoare (dislocat pe aerodromul Roşiorii de Vede) a decolat la ora 10.38 cu misiunea de concentrare ȋn careul TM, la 7.000 de metri. După ce au urcat ȋn careul ordonat, piloții Grupului 1 au fost dirijați spre careul RM (sud-vest de Ploieşti), moment ȋn care au observat formații masive de bombardiere inamice ȋnsoțite de vânătoare. Contactul cu adversarul s-a luat la verticala Câmpinei, prima victorie fiind obținută de căpitanul aviator Constantin Georgescu, care a doborât, la 11.40, un B-24. Bombardierul a căzut la sud-vest de Câmpina, fiind văzut de coechipierii Aurel Ţifrea şi Petre Pălălău.
Aceeaşi patrulă a atacat o altă formație de bombardiere, doborând un B-24 ȋn flăcări, ȋntre Câmpina şi Ploieşti. „În momentul degajării, după atacul asupra Libertadorului, adjutantul aviator Aurel Ţifrea a văzut cum un avion de vânătoare american P-38 a trecut prin fața sa şi a picat ȋn spatele căpitanului Constantin Georgescu, deschizând focul. În acelaşi moment, „Aurel Ţifrea trage ȋn el o rafală lungă şi-l incendiază. Lightningul se prăbuşeşte ȋn vrie ...”, găsim scris ȋn raportul operativ al Grupului 1 din ziua respectivă, care mai menționează că avionul american a căzut la ora 11.50 la sud-vest de Câmpina”.
Trei minute mai târziu, Ţifrea a văzut cum avionul IAR-81 nr. 292 al aceluiaşi adjutant aviator Pălălău urmarea un B-24 incendiat, care a luat contact cu solul tot ȋn zona Câmpina.  În aceeaşi luptă, căpitanul aviator Parsifal Ştefănescu a fost atacat din față de un Lightning, ȋn care a tras o rafală lungă. Avionul lovit de el a ȋnceput să scoată fum şi s-a angajat ȋntr-o vrie foarte strânsă până s-a desprins ceva din el. Nu a apucat să vadă ce s-a ȋntâmplat cu avionul lovit, pentru că a fost atacat de alte Lightninguri şi a trebuit să degajeze pentru a le pierde. O altă victorie este obținută de patrula condusă de sublocotenent aviator Petre Scurtu.
Împreună cu adjutanții Arcadie Covali şi Andrei Marulis, au angajat lupta cu primul val de bombardiere şi, după primul atac, au reuşit să lovească trei dintre ele, dintre care unul a rămas ȋn urmă. A fost atacat din nou de Petre Scurtu şi Arcadie Covali, până ce avionul a intrat ȋn vrie şi a căzut ȋn zona Topoloveni-Ciulnița, la ora 11.50. Cei doi au raportat că lângă bombardierul doborât de ei se ȋnvârtea şi avionul IAR-81 nr. 422. Ultima victorie este atribuită adjutantului aviator Gheorghe Prasinopol, care a revendicat alt B-24 ȋn zona deluroasă la nord de Ploieşti; avionul doborât de el a luat contact cu pământul ȋn dreapta căii ferate Târgovişte - Pietroşița, lângă comuna Pucioasa.
„Pentru cele şapte victorii revendicate de piloții Grupului 1 Vânătoare, documentele oficiale româneşti menționează numai trei avioane inamice căzute la Câmpina, Lăicăi (județul Muscel) şi Topoloveni, din care au fost capturați 18 aviatori americani (9 ofițeri şi 9 subofițeri).
Au fost două zile ȋn care zeul Marte le-a zâmbit zburătorilor de la Roşiorii de Vede”.  
Vitejia, dârzenia, talentul și deprinderile aviatorilor români erau apreciate. „Pilotajul acrobatic de înaltă clasă al bravilor noștri piloți obliga avioanele americane să tragă pe dreapta. Așa că lupta aeriană româno-americană s-a transformat în duelul dintre tehnica aviatică cea mai înaltă din lume, egalată de măiestria pilotajului românesc”.  
La 18 mai 1944, lângă satul „I.G. Duca”, din Vlașca, piere carbonizat sublocotenentul Gheorghe Cristea. Este doborât și locotenentul Ioan Bârlădeanu, dar și sublocotenentul Petre Scurtu, ce piere ars lângă Clejani.
La 23 iunie 1944 pier la Ștefănești, lângă București, căpitanul-comandor Ioan Sandu și căpitanul-comandor Parsifal Ștefănescu. Tot atunci este rănit adjutantul Gheorghe Prasinopol.
După decesul comandantului, căpitanul-comandor Ioan Sandu, comanda revine căpitanului Constantin Georgescu, șeful de stat major.
La 5 iulie 1944, 12 aviatori din Grupul 1 Vânătoare, au fost detașați la Popești Leordeni. După această dată, aerodromul nu a mai contat decât ca teren de rezervă pentru aviația română.
     Restul aviatorilor din Grupul 1 Vânătoare este mutat la Fetești, la 21 august 1944, iar după „întoarcerea armelor”, unii dintre piloți sunt împușcați de ruși. Ofițerul Ovid Petrescu, roșiorean, a refuzat să predea rușilor tehnica de transmisiuni și este împușcat.

Pierderi materiale și victime la 5-6 mai 1944

La bombardamente, unele documente păstrate în arhiva societății „Steaua Română” au fost distruse complet. „La conducerea rafinăriei se aflau, în anul 1944: ing. Constantin Mătăsaru, director general, av. I. Solacolu, George Moriatti, directori și Constantin Iordan, secretar”.  
Pierderile materiale au fost importante, atât ale societăților comerciale, cât și ale populației.

 

Un număr de 590 de clădiri au fost avariate ușor, cu pagube estimate la 10 milioane de lei. „Din Raportul 4303/23 iunie 1944, întocmit de Primăria Câmpina, care stabilea că în urma bombardamentelor din 5 și 6 mai același an (îndreptate îndeosebi asupra obiectivelor petroliere, considerate strategice), 812 capi de familie, înglobând un efectiv de 2.468 locuitori, au primit ajutor, iar pentru 786 de capi de familie, cu un efectiv de 2.400 de membri, fondurile au fost epuizate, se subînțelege că 4.868 de locuitori au fost direct afectați de acestea”.
Atacurile de noapte ale aviației engleze şi de zi ale piloților americani au făcut 18 victime, din care 7 militari şi 11 civili. Pierderile umane sunt trecute în anexe.
O parte din victime sunt trecute și în lucrarea Jertfele prahovenilor, Monumentele Recunoştinței, Colectiv, Ed. a 2-a, Karta-Grafic, Ploieşti, 2013.
Au fost doborâţi, împreună cu avionul lor în cartierul Câmpiniţa și un număr de 6 aviatori americani. Toţi eroii americani au fost ulterior exhumaţi. (Sursa: „Ţinta roşie”, de Victor Dumitru)

Dramatice întâmplări după „întoarcerea armelor” lângă aerodromul Roșiorii de Vede

Una dintre cele mai spectaculoase și dramatice capturări de forțe germane, după ce mai bine de trei ani fuseseră aliate cu unități și subunități militare române, s-a petrecut la aerodromul Roșiorii de Vede. În ultimul an, în special după ce Germania pierdea teren în Rusia, dar și pe celelalte fronturi, cooperarea și colaborarea dintre forțele armate germane și române se deteriorează iremediabil.
În localitatea Măldăieni, aflată la imediat vest de Roșiorii de Vede, la aproximativ 3 km de aerodrom, se găseau, la 23 august 1944, efective ale Regimentului 3 Pionieri – Galați. Inspectorul de poliție Vladimir Popov, aflat în legătură cu structuri informative bucureștene, a sprijinit operativ acțiunie regimentului de pionieri. Misiunea regimentului era: dezarmarea trupelor din orașul Roșiorii de Vede și interzicerea trecerii trupelor din Oltenia spre București sau dinspre nord spre Dunăre.
În acest scop, conform Ordinului Marelui Stat Major nr. 678586, Regimentul 3 Pionieri a și trecut la aplicarea primelor măsuri: întărirea pazei militare în oraș și în special în gara C.F.R., uzina electrică S.A.R., Telefoanele, Comandamentul militar și depozitele. Pentru interzicerea accesului trupelor germane către diverse localități, regimentul a barat cu câte un pluton șoselele către Alexandria și Turnu Măgurele, la sud de Cetatea Cazacilor și șoseaua către Pitești, la Scrioaștea și Papa, și cu o companie șoseaua Roșiorii de Vede - Caracal, la Mihăiești.
La aeroport se constituise o garnizoană germană, sub comanda colonelului Helmuth Obars, care avea în subordine personal de deservire a avioanelor, dar și efective de pază. Misiunea regimentului de pionieri nu era deloc ușoară. Pentru îndeplinirea misiunii, aerodromul trebuia cucerit, iar militarii germani dezarmați și făcuți prizonieri (internați).
Comandate de ofițeri destoinici, trei companii de recruți au pornit, în noaptea de 24 spre 25 august 1944, spre orașul Roșiorii de Vede. La ieșirea din Măldăieni, a apărut o coloană germană, care a fost dezarmată relativ ușor.
În cursul nopții, aproape cufundat în întuneric, aerodromul german a fost încercuit de forțele regimentului, acestea profitând de spaima ce cuprinsese santinelele germane. Militarilor germani li s-a cerut să se predea, dar au refuzat. Fiind cunoscători ai limbii germane, ofițerii Marin Petrescu și Alexandru Șiperco, împreună cu plutonierul Zenovie Niculescu, au parlamentat cu colonelul Helmuth Obars, încercând să-l convingă că aerodromul este înconjurat de forțe superioare românești: două batalioane, sprijinite de tunuri, tancuri și, chiar aviație. Germanii, în cele din urmă, au acceptat să se predea forțelor românești.
În aceeași, 25 august 1944, un detașament de aproximativ 300 de soldați și ofițeri germani se deplasa în sprijinul militarilor din Roșiorii de Vede. Printr-o simplă ambuscadă, s-a evitat vărsarea de sânge, militarii germani alăturându-se celorlalți prizonieri și internați.
La Roșiorii de Vede au fost luați prizonieri un număr de 25 de ofițeri, 179 subofițeri, 609 trupă, 29 femei și 319 ucraineni.  Populația orașului, care nu mai suporta prezența nemților în aerodrom, dar și în localitate, a răsuflat ușurată că a scăpat de germani.
Informațiile cuprinse în acest subcapitol au fost obținute prin amabilitatea dlui prof. Argentin Porumbeanu, din Roșiorii de Vede.
Un alt episod dramatic s-a petrecut, după încheierea încleștărilor româno-germane de după întoarcerea armelor.
Din jurnalul lui Ilie Vocheci, fratele mamei mele:
„La începutul anului 1945, mai precis în cursul lunii martie, aveam să primesc o veste tragică, prin intermediul lui Titi Băluță, care mi-a spus că cei doi frați ai mei, Pascu și Ilma, au decedat într-un accident groaznic.
(...) Cum s-a întâmplat? După ce au plecat nemții, la încheierea războiului, a mai rămas muniție neîntrebuințată, în locurile unde au fost amplasate trupele, la aerodromul militar. (...) După plecarea acestor trupe, copiii din cartier s-au dus să vadă dacă a mai rămas ceva pe acolo și au găsit niște proiectile, pe care le-au luat fără să știe ce sunt și le-au adus acasă. Nefiind supravegheați, frații mei, și în special Pascu, au vrut să vadă ce este înăuntrul acestor tuburi, iar în momentul cand au atins capsa, aceasta a explodat și au fost omorâți pe loc”.  Mama mea, Maria Dobre, nu se găsea în preajma fraților ei, Pascu și Ilma, a auzit explozia proiectilului și s-a înspăimântat groaznic, dar nu a pățit nimic, deoarece nu era în apropiere.

Epilog
Aerodromul din Roșiorii de Vede este ocupat de ruși din 1945 și este lăsat în paragină. În anul 1950 este preluat de Ministerul Forțelor Armate, care realizează clădiri din cărămidă. Se propune, în 1952, să se toarne pista de decolare/aterizare din beton, dar sovieticii nu sunt de acord și se realizează la Siliștea Gumești - Balaci, lângă gară.
În anul 1956, rușii părăsesc aerodromul și urmează o perioadă de abandon și distrugere totală. Ce mai rămâne, este preluat de Spitalul TBC, nou înființat.
Piloții care au servit patria pe aerodromul Roșiorii de Vede, cu elan tineresc, dar și curaj, au săvârșit fapte de arme demne de niște eroi și, prin natura misiunilor, au contribuit la doborârea unor bombardiere care atacau rafinăria „Steaua Română” și orașul Câmpina.



Anexa nr. 1
Lista cu victoriile obținute de piloții
Grupului 1 Vânătoare în luptele cu aviația americană la 05 și 06.05.1044

1.    05.05.1944, locotenent aviator Bârlădeanu Ioan, din Escadrila 64, a doborât, probabil, un B-24 pe Valea Prahovei,
2.    05.05.1944, adjutant aviator Chera Dumitru, din Escadrila 64, a doborât, un B-24 în regiunea Ploiești,
3.     05.05.1944, adjutant aviator Covali Arcadie, din Escadrila 63, a doborât un B-24 la 40 km NE de Roșiorii de Vede, împreună cu adjutant aviator Marulis Andrei,
4.    05.05.1944, sublocotenent Cristea Gheorghe, din Escadrila 43, a doborât un B-24 între Câmpina și Târgoviște, împreună cu adjutantul aviator Popescu Constantin,
5.    05.05.1944, adjutantul aviator Marulis Andrei, din Escadrila 63, a doborât, probabil, un B-24, la 40 kn NE de Roșiorii de Vede, împreună cu adjutantul aviator Covali Arcadie,
6.    05.05.1944, sublocotenent aviator Mihăilescu Petre, din Escadrila 64, a doborât sigur un B-24 și probabil încă un B-24, la vest de Ploiești,
7.    05.05.1944, adjutantul aviator Popescu Constantin, din Escadrila 43 a doborât un B-24, între Câmpina și Tărgoviște, împreună cu sublocotenent aviator Cristea Gheorghe,
8.    05.05.1944, sublocotenent aviator Scurtu Petre, din Escadrila 63, a doborât un B-24, la vest de Câmpina, doborât cu patrula,
9.     05.05.1944, sublocotenent aviator Scurtu Petre, din Escadrila 63, a doborât un B-24, la NV de Târgoviște,
10.     05.05.1944, adjutant aviator Zisu Sava, din Escadrila 63, a doborât, probabil, un B-24 la SV de Târgoviște,
11.     06.05.1944, adjutant aviator Covali Arcadie, din Escadrila 63, a doborât un B-24 în zona Topoloveni – Ciulnița, împreună cu sublocotenent aviator Scurtu Petre,
12.    06.05.1944, căpitanul aviator Georgescu Constantin, a doborât un B-24 la SV de Câmpina,
13.     06.05.1944, căpitanul aviator Georgescu Constantin, a doborât un B-24 între Câmpina și Ploiești, împreună cu adjutanții aviatori Țifrea și Pălălău,
14.     06.05.1944, adjutantul aviator Pălălău Petre, din Escadrila 43, a doborât un B-24 între Câmpina și Ploiești, împreună cu căpitanul aviator Georgescu Constantin și adjutantul aviator Țifrea,
15.     06.05.1944, adjutant aviator Prasinopol Gheorghe, din Escadrila 43, a doborât un B-24, lângă Pucioasa,
16.     06.05.1944, sublocotenent aviator Scurtu Petre, din escadrila 63, a doborât un B-24, în zona Topoloveni-Ciulnița, împreună cu adjutant aviator Covali Arcadie,
17.     06.05.1944, căpitan aviator Ștefănescu Parsifal, din Escadrila 63, a doborât, probabil, un P-38,
18.     06.05.1944, adjutant aviator Țifrea Aurel, din Escadrila 43, a doborât un B-24, între Câmpina și Ploiești, împreună cu căpitanul aviator Georgescu Constantin și adjutant aviator Pălălău Petre.
19.     06.05.1944, adjutant aviator Țifrea Aurel, din Escadrila 43, a doborât un P-38



Anexa nr. 2
Victime la  bombardamentul de noapte,
executat de aviația engleză
05/06.05.1944
1. NICULESCU E. ECATERINA, Funcționar, Câmpina, str. Col. Poenaru, 4, mort la Bombardament, str. Ştirbei Vodă 17, Nr.  78/1944,
2. CRUŢARU I. HARALAMBIE, concentrat, Regimentul 2 Grăniceri, decedat la ora 01.30 la Atelierul Central „Steaua Română”, Nr. 79/1944, Cimitir eroi rȃnd 5,
3. TOADER P. IOSIF, concentrat, Regimentul 2 Grăniceri, Nr. 80/1944, Cimitir Eroi poziţia 12/rȃnd 4,
4. ŢICĂU D. IOAN, medic, Nr. 81/1944,
5. BEJENARU GH. VASILE, soldat, Bateria 156 Art. A.A., secția a IV-a, tunul 10, str. Mărășești nr. 38, Nr. 84/1944, Cimitir Eroi, pozitia 2/rȃnd 3
6. DOANĂ P. COMAN, soldat, Bateria 156 Art. A.A., secția a IV-a, tunul 10, str. Mărășești nr. 38, Nr. 85/1944, Cimitir Eroi poziţia 4/rȃnd 1,
7. HILGER I. PETRE, Soldat, Bateria II A.P., Rafinăria Cȃmpina, Nr. 89/1944, Cimitir Eroi poziţia 3/rȃnd 1.

Anexa nr. 3
Victime la Bombardamentul de zi,
executat de aviația americană
06.05.1944
1.FILIMON O. TUDOR, caporal, Batalionul 2 Grăniceri, Nr. 90/1944, Cimitir Eroi poziţia 14/rȃnd 4
2.VĂCULEA I. MATEI, din Isaccea, Tulcea, concentrat, Batalionul 2 Grăniceri, Nr. 91/1944, Cimitir Eroi poziţia 15/rȃnd 4.
3. BARANGĂ DUMITRA, Cimitir Eroi poziţia 6/rȃnd 5
4. BRĂTILĂ GHEORGHE, Cimitir Eroi, poziţia 13/rȃnd 5
5. FURDUI ROMICĂ, Cimitir Eroi poziţia 8/rȃnd 5
6. GHEORGHIU VASILE, Cimitir Eroi poziţia 10/rȃnd 5
7. IORDĂNESCU ANA, Cimitir Eroi poziţia 12/rȃnd 5
8. STAN ANGHELINA, Cimitir Eroi poziţia  9/rȃnd 5
9. STREINU ANDREI, Cimitir Eroi poziţia 7/rȃnd 5
10. TACEA NICOLAE, Cimitir Eroi pozitia 11/rȃnd 5.
11. ŢUICĂ IOAN, decedat pe str. I.C. Brătianu, colț cu str. Cimitirului, Cimitir Eroi poziţia 15/rȃnd 5.




Anexa nr. 4
Militari americani doborâţi în bombardamentul
de la 6 mai 1944
1. A. H. JOHNSEN, nr. 92 din registrul de morți din 1944,
2. R. R. JENNINGS, nr. 93 din registrul de morți din 1944,
3. MOHRING, nr. 94 din registrul de morți din 1944,
4. DAYTON C. VOLTZ, nr. 95 din registrul de morți din 1944,
5. WILIAM C. WARD, nr. 96 din registrul de morți din 1944,
6. Necunoscut, nr. 97 din registrul de morți din 1944.

BIBLIOGRAFIE

Cărți
Armă, Alexandru, Turturică, Sorin, „Misiuni de sacrificiu, Grupul 1 Vânătoare ȋn apărarea teritoriului național: aprilie-iunie 1944”, Bucureşti, Editura Militară, 2011,
Colectiv, „Steaua Română” Câmpina, 1895-1995, Istoria unei rafinării centenare, Editura Silex, București, 1995,
Cratochvil, Silviu Dan, Monografia municipiului Câmpina, Editura Premier, Ploiești,
Stănescu, Eugen, Preda, Gavril, Stănescu, Iulia, „Războiul petrolului la Ploieşti”, Ploieşti, 2003,
Stănescu, Gheorghe, „Petrolul românesc: 160 de ani de istorie ilustrată”, Editura Boldaș, 2017,
Stinghe, Ioan Dragoș, Destinul tinereții noastre, Editura Militară, București, 2005.
Ștefănescu, Alexandru, „În umbra marelui reich: tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est: (1941-1944)”, Editura Cetatea de scaun, 2020, Târgoviște,
General Toma Zotter, „Fragmente de epopee”, Bucureşti, 1966,

Publicații periodice
Drum, anul IV, Nr. 16 (109) din 20 - 26 aprilie 2000,
Drum, anul VII, Nr. 34 (282) din 23 - 29 august 2003,
Drum, anul 69, Nr. 335 din 20 - 26 august 2004,
Opinia Teleormanului, 18 martie 2014.
Opinia Teleormanului, 14 februarie 2014.

Interviuri, memorii
Prof. Porumbeanu, Argentin – interviu.
Vocheci, Ilie, Memorii, București, 2017

Internet
https://www.worldwar2.ro/arr/?action=print&article=737
https://www.worldwar2.ro/arr/g1vt.htm
https://ro.wikipedia.org/wiki