Deznodământul Ploii

Pe pământul arid, ploaia scrie capitole uitate,
șoapte de apă nasc cuneiforme în pământul setos,
cu fulgerul daltă și tunet ciocan,
pământu e doar o nesfârșită tăbliță de lut,
fiecare strop oglindește elefanți cărând
vise sculptate de zeii stângaci.

Orașele își curăță fațadele, străzile își spală amintirile,
Vechiul Babilon mătură ruinele,
iar grădinile însetate sorb cu lăcomie,
acolo sus nu s-au inventat apometre,
poți curge liber, nemăsurat de rotiri de contoare...

„Eu sunt arhitecta lumii, modelatoarea peisajelor,
reinventând natura, dând formă și sens pământului arid!”
Ploaia reflectă în bălți, oglinzi temporare ale cerului,
desenând cu degete de apă fresce pe asfaltul gri.

„Ascultați cântul meu și învățați,”
strigă ea de la etajul zece al unui nor albăstrui
„fiecare ploaie este un nou început,
o reînnoire a promisiunii cerului către pământ,
o celebrare a vieții, totul se reinventează,
vom învia din nou, rând pe rând.”

Prima Floare după Incendiu

Pe câmpurile negre, acoperite de cenușa dezastrului ce a consumat totul în cale,
o amprentă tacită se întinde printre ruinele Babilonului,
zidurile sale căzute odinioară mărețe ascund în dărmături
o floare ce răsare timid, ca primul sărut al unui adolescent miop,
între tastele topite ale unui laptop uitat și pietrele vechi.

din cenușa groasă, din resturile tehnologiei și zidurile Babilonului,
primul verde străpunge solul ars, o promisiune
că fiecare sfârșit este doar un preludiu la un nou început.

 „Eu sunt renăscută din foc,
am văzut pasărea Pheonix înviind în câmpul abandonului.”

Fiecare tragedie este urmată de o oportunitate de a renova,
de a reconstrui mai puternic, de a înflori chiar și în cenușă,
de a pansa ciccatricile cu feșe de speranță...

Uneori zarul destinului are mai mult de șase cifre,
rotindu-se printre ruine, arată câteodată
și cifra a șaptea,
cifra înfloririi din propia cenușă.