caleaDARIA HRISTINA este pseudonimul poetei HRISTINA DARIA ROJEA, născută în orașul Satu Mare, județul Satu Mare, în data de 13 ianuarie 2005.
A studiat la Colegiul Economic „Gheorghe Dragoș” din Satu Mare, publicând poezii în revistele școlii, în anul școlar 2020-2021, respectiv anul școlar 2021-2022.
A apărut în antologiile:
- UNIRE și CUVÂNT, editura eCreator Maramureș
- Iubire din IUBIRE, editura eCreator, Maramureș
”Calea trandafirilor vii” este volumul de debut al tinerei poete și totodată, rampa de lansare în fascinanta lume a poeziei.
În aceeași măsură, acest volum poate fi evidențiat ca fiind și un punct de cotitură din viața sa, poeta împărtășind prin arta cuvântului, sensibilitatea și profunzimea regăsite în fiecare poem.
”Calea trandafirilor vii” face parte din Colecția Debut a Editurii eCreator din Baia Mare, condusă de domnul Ioan Romeo Roșiianu și conține un număr de șaptezeci de poezii.
Referindu-ne la semnificația titlului acestei cărți, descoperim în fragilitatea trandafirilor, simbolul eleganței și al frumuseții, însă în diverse interpretări legendare, regăsim în aceste flori și un îndemn la luptă, o declarație de război.


Legenda trandafirului spune că aceste flori gingașe și încărcate de propria personalitate născută din culori diferite, s-au născut odată cu zeii.
Trandafirii albi ne poartă cu gândul la inocență și puritate și înțelepciune, în timp ce trandafirii roșii ne indică iubirea, dar și gelozia.
Galbenul marchează optimismul, veselia și fericirea, iar de cele mai multe ori, această culoare este asociată cu soarele, astrul vital care ne oferă căldura de care avem atâta nevoie și fără de care, această planetă nu ar mai exista.
Ca o concluzie finală, trandafirii au numeroase interpretări, iar poeta a ales să-și descarce sentimentele interioare, folosind cu subtilitate prezența acestor flori, în titlul cărții sale.
Toate acele emoții lăuntrice care tresar în inima sa prin intermediul versurilor, se vor regăsi în aproape fiecare poem scris.
Cartea ”Calea trandafirilor vii” poate fi considerată o odă înălțată iubirii, dedicată persoanelor care iubesc și sunt iubite.
Poate fi asemănată în același timp și cu un jurnal al trăirilor interioare, în care iubirea prezintă chipul unui trădator care amăgește prin vorbe mieroase, iar visurile legate de dragoste nu mai prind conturul visat și nu se concretizează în acele declarații false, promise cândva.
Este o carte unde elementul singurătății se instalează treptat și în timp, când răbufnirile ființei care a fost îndrăgostită și încrezătoare realizează dezamăgirea cu privire la partenerul pe care l-a idolatrizat odinioară.  
Este un volum legat de dor, de melancolie, de gelozie și trăiri pătimașe, de iertări și împăcări cu sine și ego-ul ajuns la apogeu.
Nu lipsesc metaforele care întregesc maturitatea  gândurilor, personificările care amplifică sentimentele izvorâte din inimă și nici comparațiile care zugrăvesc acceptarea sau neacceptarea unor evenimente petrecute anterior.
Sentimentul de dragoste este însă des îndreptat către cel de dezaprobare, motivul fiind existența oamenilor care nu reușesc să iubească sincer și se canalizează doar în jurul unor idealuri himerice.
Astfel, iubirea este personificată ca fiind magnetul care ne atrage spre sexul opus, atunci când atingem un nivel înalt de definiție al propriei persoane, biruind moartea care ne pândește la fiecare ceas, cu ajutorul amintirilor și nostalgiilor de neuitat care sălășluiesc în inima și trupul nostru pieritor.
Iubirea întrupează o fărâmă din fiecare suflet călător, care se va întoarce mereu, în pământul din care a fost creat, atunci când va muri. ”Și de-ar fi în tutun să mă îngrop... / De atâta iubire, ar înflori trandafiri. Tutunul s-ar face scrum. / Și-ar hrăni bietul, o plantă / Ce înțeapă... / O grădină de trandafiri ți-aș dărui”.
Iubirea nu poate fi pescuită cu ajutorul unor undițe și cârlige sofisticate, ea va rămâne mereu un vers, un poem, care-și atribuie șansa de a fi continuat sau reconstruit.
Poeta creionează tabloul iubirii, prin editările de suflet ascunse în rima versurilor, păstrând în cămara inimii sale, esența gândului transmis cititorilor. Iubirea este îmbrățișată în speranța de mai bine, de uitare a tristeții, iar poeta Daria Hristina se confesează cu privire la propriile simțăminte, în toate poeziile dedicate acestui sentiment înălțător.
Astfel, ”Grădina de trandafiri”, este primul poem al acestui volum care consfințește aceste reflecții care o împresoară pe poetă:
,, M-am înecat în râul iubirii... / M-am afundat în zona batială...
Acolo, întunericul e lumină. / Mintea e mai senină.
Sufletul, mai curat. / Iubirea... Un sentiment neconfundat.
Te întrebi de-mi va fi dor”. / ”Cândva, ai fost om bun?
Erai îmbiat de acel parfum / De trandafiri.”
Traseul neliniștii metafizice pe care aceasta îl străbate în momentele în care încropește un poem, întoarcerea în timp la copilul din brațele mamei, la adultul de astăzi modelat de Daria Hristina, au determinat-o pe tânăra poetă să contopească în versurile sale, bucuriile și suferințele care au însoțit-o pe drumul vieții...
Iubirea îmbracă diferite forme, iar autoarea ne întâmpină în acest volum, cu iubirea pentru mama sa, o iubire sinceră, plină de adulație și nealterată în timp.  Scrie cu patos despre iubire.
Mama semnifică universul după care poeta și-a ghidat pașii în viață, ființa pe care o prețuiește din adâncul inimii sale. Cea care i-a fost mereu alături a fost mama sa, ființa cea mai de preț și căruia i-a dedicat poeziile: ”Mama”, ”Pentru tine, mamă”, denumind-o pe aceasta ,,purul  înger sfânt, înger păzitor, temelia fundației casei noastre”, ”însăși minunea / din toată lumea mea”.
Și pentru că dragostea este strâns legată de cuvântul Dor și Melancolie, Daria Hristina recunoaște că acest fior care ne răscolește întreaga ființă, apare atunci când omul este îndepărtat de la trăirea unor lucruri mărunte pe care poate, într-o vreme ulterioară, nu le-a știut prețui cum se cuvine.    
Astfel, ea este conștientă că nu poate să-i fie dor, decât de persoana iubită, de momentele pline de beatitudine petrecute în natură, alergând, mirosind, observând, meditând, încercând să lege punți interioare între inima de copil și omul ajuns astăzi la maturitate.
Acest sentiment revine în forță, în clipele de singurătate, deoarece acele momente sunt de neoprit când este vorba de reflecții asupra evenimentelor petrecute în trecut.
Timpul este de asemenea evidențiat pentru a sublinia existența unui prezent care a fost cândva.
Astfel în poemul ”Inima”, poeta Daria Hristina înalță rugăminți inimii:  ”Inimă, iar plângi de dor. / Știu... E-un dor usturător”, încercând să se detașeze de amintirile unei iubiri pierdute, care îi răvășesc sufletul.
Sentimentul de melancolie este adus în prim plan de poetă, pentru a sublinia trăirile și emoțiile experimentate, dar și rănile adânci provocate în momentul despărțirii de bărbatul iubit, iar poeziile: ”Melancolie” și ”Răni adânci” sunt mărturia incontestabilă ale acestor stări sufletești.
Iubirea și prețuirea pentru marele Mihai Eminescu,  o determină pe Daria Hristina să-i aducă numeroase omagii, prin poeziile: ”Poetul(lui Mihai Eminescu)”, ”Lui Eminescu”, ”Unui Eminescu”, dar în același timp o impulsionează pentru a scrie mai departe.
Astfel, în poemul ”Scriitorii”, aceștia sunt cei care ”aduc leac de împăcare”, iar ea va încerca să fie corespondentul lor, punându-și sufletul în fața celor care îi lecturează poemele.
”Sunt un suflet răvășit și confuz... / Confuzia mi-e liniște-n suflet. / Mi-aduc idealul în poezie”.
Poeta readuce în viziunea imaginară, prezența fluturilor, interpretând lucrurile într-un mod diferit.  
Astfel, ea conștientizează din start, că șederea fiecărui om pe acest pământ este scurtă și reușește să se desprindă din automatismele și lucrurile mărunte inevitabile, încercând să cuprindă Infinitul vieții în inima sa, fără a avea pretenții, ci doar zburând dincolo de El.
Toate expunerile versurilor, sunt pictate de fiorii iubirii care înfruntă obstacolele apărute în drumul metamorfozării omului, readucând în prim plan scene din natura înconjurătoare și Celestul dăruit prin: soare, lună, stele, ploaie, pământ, Dumnezeu, Înger, etc.
Anotimpurile preferate sunt vara și iarna ( alături de Crăciunul magic), iar marea semnifică refugiul unde își regăsește amintirile prin analize profunde și meditative legate de suflet și existențialitate.
Daria Hristina se simte absorbită de neant, de griji, de dorințe și visuri, în această lume în care fiecare individ este unic, dar care-și duce aceeași viață alertă, într-o clepsidră, unde anii se scurg nemilos, asemenea firelor de nisip în palma unor degete răsfirate.
Daria Hristina cochetează cu poezia de pe băncile liceului, fiind la început de dru, Deține însă o imensă capacitate meditativă și narativă, la care se adaugă un ascuțit simț în ce privește creionarea iubirii și tot ce se naște din acest sentiment.  
Mult succes, Daria Hristina în realizarea țelurilor tale, pornind pe drumul poeziei care duce spre: ”Calea trandafirilor vii”!