panahida    Povestea cărții de debut a lui Alin Aurelian Vasilie începe cu o constatare de factură nietzsche-niană: „Poezia a murit”.
     Intitulându-și astfel primul poem din volumul apărut  în colecția „Debut”a Editurii eCreator, tânărul scriitor ne transmite venisoasa idee că destinul poeziei se află într-o vizibilă agonie.
Trist este că, o dată cu ea, ne mor cititorii și se însingurează poeții iar sufletele care ar trebui să se apropie de arta poetică se dezumanizează, se pierd în negura unor preocupări primitive în contextul cărora până și termenul „intelectual” pare desuet și alienat. Din postura unui eu liric revoltat și stingher, „crainicul cuvintelor” se vrea un avangardist sever, un glas aproape prometeic, extrem de sincer, care își transmite „salutul liric” închistat în clepsidra  unor versuri nonconformist, actuale și tari.
„Pixul scriitorului nu mai are venin, iar lumea merge din rău în mai rău” – scrie poetul. („Poezia a murit”)
    Încă de la primele versuri observăm, că    Alin Aurelian Vasilie preferă discursurile poetice zgomotoase și fățișe. 



Poetul adoptă stilul pamfletar, comunicarea nemijlocită și clară folosindu-se, în acest sens de expresii și imagini vizuale puternice, orfane de arabescuri lirice inutile și neputincioase.
    De fapt, autorul versurilor din „Panahidă poeziei” adoptă o neîncovoiată atitudine avangardistă dar, îndoliat, se întreabă, ce să mai facem cu atâta poezie, ignorată, trădată și batjocorită?
Negăsind nicio soluție concretă, alege să o dea uitării, „spânzurând-o” pentru nesimțirea de a fi expresivă, directă și clară.
    Fiind rod de intensă reflectare, tânărul creator de versuri simte că nu se cade să   uităm  de inefabilul rost al poeziei, de puternicele ei mesaje inspiraționale  și transformaționale.
De aceea își concepe volumul de versuri ca pe o consistentă și originală „slujbă” organizată în amintirea muzei poetice care își doarme, pesemne, somnul de veci, îngândurată, tristă și nemângâiată.  
    Nemângâiată și adânc revoltată este și atitudinea poetului care nu se mai înțelege cu rostul și pustiul lumii.
„nu mai știu cine sunt
trebuie să mă uit în buletin sau în cartea de identitate
noi n-avem identitate proprie
ne-o dă statul
suntem botezați cu numere personale unice (CNP)
suntem îndosariați frumos curat electronic
de la cartea vieții la cartea de identitate
de la om la obiect
se caută resurse umane
căci și omul e astăzi o resursă
deci un obiect
cum e piatra lemnul fierul
omul pardon obiectul e tratat după inimă și după facultăți
i se pune în față morcovul(sau poate banii)
și el aleargă până cade istovit în prăpastie
noi oamenii lumii noi nu mai trebuie să gândim
ni se spune la televizor tot ce trebuie să știm
oamenii au astăzi televizor în loc de cap și tărâțe în loc de creier.” („Alienare”)

    Și totuși, Alin Aurelian Vasilie, încearcă să facă operații pe cord deschis, reanimând  încrezător ființa poeziei. 
Deși, este perfect aliniat cu realitatea zilelor noastre, acesta face gesturi largi și nebunești, asemănătoare cu cele ale eroicului Don Quijote și dă credit speranței că oamenii vor renunța la dorința de a rămâne falși „zei”, eliberându-se de stringenta dorință de a domina și manipula.
    Năzuind să dezgroape grotescul lumii actuale, eu-l liric se află într-o constantă revoltă cu propriul destin.
Cel care scrie nu-și acceptă condiția de individ servil și manipulat, ci vrea să-și marcheze clar locul în orizontul credinței sau al magicului. Iată de ce, împrumută, în cele din urmă, un gând de la Blaga, pășind în orizontul misterului.
„În înserare, valurile mării nu reușesc
să cuprindă rădăcinile capului,
el zboară cu gândul la cer
departe de humă și de nepătrunsul mister”. („Valurile mării”)

    În privința sensului existenței umane, tânărul poet pare să știe că acesta (scopul vieții) e complet străin de  templul consumerismul, nu are deloc de a face cu bolnăvicioasa nevoie de îmbogățire a indivizilor și nici  cu imensa și expansiva catedrală a digitalizării.
    Frământat de dureroase întrebări existențiale, gândul lui se răsfiră în plasa unei singure certitudini poetice legate de nevoia ființei umane de a-și redobândi umanitatea și verticalitatea prin întoarcerea la credință și la simplitatea bătăilor inimii, care nu cunosc minciuna. Numai în aceste condiții tânărul scriitorul, înzestrat cu real talent literar, își va regăsi „zâmbetul de mătase”.
    Situat,în mod egoist,în centru poeziei, Alin Aurelian Vasilie insistă să le vorbească oamenilor despre: „discuții intelectuale care au ajuns nimicuri”, despre „oceanul de vise deșarte”, despre „oamenii cu aripi smulse”, despre ființare, alienare și rugi, despre însingurări și vacanțe, despre căderea luceferilor, despre arhangheli și revolte, despre iubiri neliniștite și manifeste concis concepute.
    Subiectele de inspirație poetică sunt variate iar parcursul creator e alambicat, sonor, cu suișuri și coborâșuri, cu depresii, exaltări și poticniri.

„Pe masă stă un caiet deschis,
pe foaia din stânga sunt scrise câteva versuri,
în dreapta mucegăiește un pix
Nu, nu e bine,
mucegăiește nu se potrivește”
Pe masă stă un caiet deschis,
pe foaia din stânga sunt scrise câteva versuri,
în dreapta, un pix...” („Autofăurirea prin logos”)
 
    Vocea cărții este complexă, gravă și matură.
Talentul literar al tânărului Vasilie se situează la granița genialității.
Poetul  înțelege și practică, atent și cu dexteritate arta creației.
Volumul său de debut este de o  ingeniozitate fermecătoare, incomodă,  uneori abruptă,  ce-i va surprinde, cu siguranță, de mulți dintre confrații scriitori dar și pe cititorii care mai păstrează un dram de respect pentru genul liric și pentru valoarea nesecată a limbajului poetic.