Într-unul dintre pasajele la care ne-am referit în MARGINALII(15), Platon spunea că arta poetului "constă în imitație". În TIMEU, el se referă la poeţi ca la "tribul imitativ"(TIMEU, 19d.).
Astfel, în partea de început a Cărții a X-a a STATULUI, Platon face o referire critică asupra acestei legături a poetului cu imitația, dar şi o cercetare exhaustivă a ideii de imitație invocată, cercetare care duce în cele din urmă la nişte subtile subdiviziuni prinse-ntr-un dialog târziu (SOFISTUL).
          După toate acestea, se ajunge la un tratament deosebit de sever prin care se încearcă izgonirea poeților de către legiuitori din cetatea ideală, sau limitarea lor drastică, măsură recomandată nu numai în STATUL, dar şi-n LEGILE, socotită absolut necesară pentru sănătatea comună (STATUL, III  401; X, 606, 607; LEGILE, VII, 801).
          În felul acesta, "imitația" devine un al doilea termen migrator la Platon, iar pentru a înțelege acest concept, care face oarecum aluzie la incompetența poetului, este nevoie să evocăm, la sugestia lui Platon, "cea mai cuprinzătoare schemă a naturii întregii existențe"(STATUL, X 596, 597), schemă în componența căreia ar exista trei niveluri existenţiale, după cum urmează:

          a). primul nivel, nivelul cel mai de sus, care conține "ideile" sau "formele"lucrurilor;
          b). al doilea nivel, care conține realitățile lumii fizice ṣi practice;
          c). al treilea nivel, care conține umbrele şi răsfrângerile acestor obiecte şi fapte reale.
          Pentru scopurile esteticii, nu este necesar să discutăm diferitele interpretării ale "ideilor" prezente-n cel mai de sus nivel existențial, deoarece este foarte limpede faptul că în expunerea lui Platon apare credința acestuia conform căreia, pentru orice clasă de obiecte există o singură "idee", şi că doar ea singură este stabilă, reală şi adevărată. De fapt, "ideea" corespunde adevăratei definiții a lucrului, iar mărinea distanței față de treapta superioară implică o vizibilă şi pronunțată lipsă de unitate, realitate şi adevăr. Şi toate acestea, pentru că înțelepciunea acelui rege-filosof, alias artistul regal, este singura care poate să înțeleagă şi să contemple unitarul, adevărul şi realul.
          Meşteşugarii şi toți acei oameni cu îndeletniciri practice, au tangență doar cu lucrurile de pe treapta a doua. Ei sunt cei care fac lucrurile comune (paturi, scaune, veşminte, corăbii, războaie, acte de guvernare şi decrete).
          În sfârşit, pe cea de-a treia treptă existențială, sunt plasați poeții şi pictorii care fac imagini ale lucrurilor aflate la nivelul al doilea. Chiar dacă numărul de imagini care se pot face este infinit, acestea nu sunt obligate să aibă o anumită legătură logică consecventă între ele.
          Ceea ce-l deranjează însă pe Platon este tocmai lucrul acesta, adică contrastul dintre fatala restrângere la o unică viziune coerentă şi criticabilă în acelaşi timp şi libertatea nemărginită a pictorului de a face pictura din orice unghi sau de a prezenta o temă în orice mod doreşte el.
           După Platon, artistul ideal trebuie să fie un bun cetățean, leal şi consecvent, respectându-şi cuvântul dat: "A-ți vedea de treburile tale şi a nu te amesteca în ce nu te priveşte e dreptate." (STATUL, IV, 433). Dar "...poetul nu prea poate să fie astfel"(LEGILE, IV, 443, 444).
           De fapt, concluzionează Platon, nici chiar meseriaşii sau oamenii de afaceri din a doua treaptă existențială nu posedă definiţii critice ale actelor şi finalităților lor. Autorul sau lucrătorul de rând, absorbit de sarcina muncii lui, nu înțelege utilitatea supremă a artei sale, sau limitele şi relațiile ei, motiv pentru care se mişcă înăuntrul cercului limitat al funcției lui speciale. "Numai artistul-dialectician al vieții bune, private şi publice, el care a trudit la *idei*, la numele şi definițiile ființelor şi acțiunilor, va situa totdeauna în mod corect funcţiile"(STATUL, IV, 443, 444).
           Mai în glumă, mai în serios, dar totuşi, foarte exact, Socrate se descrie pe sine în GORGIAS drept unul care spune de fiecare dată aceleaşi lucruri despre aceleaşi subiecte (GORGIAS, 491), spre deosebire de imitatorii imitatorilor, care niciodată nu gândesc şi nu definesc nimic, motiv pentru care vor fi deficitari din punct de vedere intelectual şi, inevitabil, oscilanți în toate reprezentările lor.
           Atunci când imitația este practicată de către poeți, inconsecvența devine una dintre laturile acesteia.