Despre lumina trăirilor interioare și raportarea energetică la divinitate, despre o anumită estetică a urâtului exterior vorbește poeta în noua sa carte, una în care oglindește simplu și profund lumi, lumini și (ne)liniști investite emoțional cu dimensiuni planetare în pofida unicității sau singularității acestora.
E o carte în care Ana Vecerdea Ardelean îmi pare egală cu ea însăși în demersul absolut temerar de-a face văzut nevăzutul, un act artistic în care poemele au imagini de spectaculoasă prospețime, versurile de forță aducând închinare șoaptei ce întregește complexa lume simplă dusă-ntre cer și pământ, noblețea familiei și chemarea divinității.
În amestecul însuflețit de evocări, poezie și proză se naște conturul spiritual al unei existențe menite nemuririi unor viziuni și stări desprinse din particularități existențiale, din tumult de emoție și trăire.
E calea pe care scriitoarea merge-nspre ea însăși mai întâi, spre largul unei luni prea grăbite pentru a mai explora sau înțelege sensibilități în vremuri improprii visului și poeziei.

Ca și-n anterioarea lucrare, povara și-n acest context o are (tot) cititorul, dintr-o dată nevoit să poată încăpea în sufletul și mintea sa tălmăcirea unui act artist de-o înaltă profunzime, un mesaj menit luminării și iluminării, o poveste despre suișuri și coborâșuri, lecții de viață din care se pot învăța și asuma pașii pe căile drepte ale devenirii fiinduale.