Andrei și Lelia se descoperiseră unul pe celălalt, pe măsură ce poveștile își făceau loc în viața lor. Se trezeau cu noaptea-n cap, când luna ceda locul soarelui și porneau spre plaja fierbinte. Prinși de mână, sau înlănțuiți de mijloc cu brațele, se aventurau în necunoscutul unei noi dimineți, cu acel entuziasm specific tinereții, dornici să escaladeze fiecare loc ascuns din inimile lor. Pentru ei, salutul primilor zori începea cu sărutul pe frunte, coborât încetișor pe ochi, obraji și nas. Apoi același sărut voit flămând, se repezea să muște din pielea trupurilor care așteptau răbdătoare fiecare atingere blândă a buzelor, sfârșindu-se în tălpile picioarelor.
Urmăreau îmbătați de propriile revelații fiecare zvâcnire a mușchilor care se încordau la atingerile prelungite. Erau doar niște copii la sfârșitul clasei a XII-a și în acele clipe, viața lor se rezuma doar la ei doi. Vacanța lor la Gura Portiței a fost încununată cu șapte zile de iubire intensă, care avea să-i poarte pe aripi de extaz pe tot parcursul șederii lor acolo. În fiecare zi aveau escapade cu lotca, pe mare sau în deltă, admirând frumusețile de nedescris ale acelor tărâmuri de basm, însoțiți de stoluri de păsări și imagini feerice care-i lăsau muți de uimire.
Experimentau prea multă splendoare și vrajă la tot pasul, aproape că-și doreau cu ardoare, să rămână o veșnicie acolo.
Purtați de valul pasiunii pe care o simțeau unul pentru altul, Andrei și Lelia și-au petrecut fiecare zi, ca și cum ar fi trăit ultimele clipe din viața lor.

Viața este ca o coală de hârtie, care se poate rupe în orice secundă. O bucată de hârtie poate fi albă, goală sau plină de notițe care pot fi amintiri, traume, bucurii sau suferințe. Asemenea unui jurnal...
O paralelă între ce a fost cândva și ce trăim în prezent este întotdeauna făcută prin ochii minții, de fiecare dintre noi. Aici intervine incapacitatea omului de a putea schimba trecutul, pentru că acesta a fost cândva un prezent, iar Andrei realizase doar foarte târziu că acea zi blestemată în care el și Lelia fuseseră implicați în acel grav accident de mașină, nu mai putea să fie înlocuită nici măcar în subconștientul lor.
Suferise enorm încercând să ocolească întrebarea
zguduitoare: ,,Lelia a murit?”
Nimic nu i-ar fi schimbat ursita după trezirea lui din coma adâncă, când își zărise trupul sfârtecat și lipsa mâinii drepte. Se percepuse slut și mutilat fizic, iar în nenumărate rânduri își dorise să nu mai trăiască. Destinul unui om poate fi salvat doar de către persoanele în care are încredere deplină și în care-și pune întreaga speranță. Iar Andrei, un om devenit infirm în doar câteva secunde nefaste, nu a reușit să elimine aproape nimic din frustrările lui, chiar dacă s-a agățat de propriul său fatum, prin ochii tânărului îndrăgostit.
— Nu încercați să ignorați faptul că societatea marginalizează oamenii infirmi, degeaba vă amăgiți singure, le spusese Andrei mamei sale și Emiliei, când își văzuse pentru prima oară ciotul mâinii drepte.
— Ai răbdare, totul va fi bine, răspunseseră ele în același timp.
— Cu mine ce se va întâmpla? Cum mă voi întreține? Cum mă voi descurca cu facultatea? Voi nu vă gândiți la toate acestea? Încetați să-mi mai spuneți că totul va fi bine! Folosiți un clișeu stupid de îmbărbătare, deși sunteți amândouă conștiente că nimic nu va mai fi ca înainte! Refuz să mă uit la voi dibuindu-vă mila din ochi! Plecați de pe capul meu amândouă! Nu vreau să vă mai văd, țipase în gura mare de pe patul de spital, gonindu-le pe cele două femei disperate, care ieșeau de fiecare dată din salon plângând cu lacrimi amare. Disperarea lui, a mamei și surorii acestuia, se răsfrângea asupra întregului personal spitalicesc.
— Un om atât de tânăr, de doar nouăsprezece ani și fără o mână, șușoteau infirmierele, care se trezeau uneori, lovite în cap cu fel de fel de obiecte pe care Andrei le arunca spre ele cu mâna sănătoasă.
— Da, este bine că începi să-ți folosești mâna stângă, dar noi ce vină avem, răzvrătitule?, îl întreba uneori, una dintre surorile medicale tinere.
— Nu îmi doresc să vă mai văd aici!
— Trebuie să ne suporți, noi ne facem doar meseria!  
Medicul care-l îngrijea i-a explicat detaliat ce mecanisme urmau să se desfășoare în continuare, cu privire la recuperarea lui.
— O să-ți reconstruim mâna și, cu puțină voință, vei învăța să o folosești! Vei putea să faci tot ce-ți dorești, dacă vei munci pentru recâștigarea sănătății tale!
— Pe cine încercați să păcăliți cu astfel de povețe?
— Copile drag, nu ești singurul aflat în această situație! Mulți și-au continuat viața cu handicapuri mult mai grave, îi spusese într-o zi doctorul Mitrea, omul care înșfăcase hățurile ursitei lui Andrei, în viziunea lui.
Domnul Mitrea îl vizita zilnic, încercând să-i ridice moralul de câte ori avea ocazia. Îi adusese chiar și un psiholog care să-l consulte. Cu toate acestea, nimeni nu reușise în tot acel timp să-l calmeze, să-i readucă încrederea de sine.
De foarte multe ori, doamna Ana îl surprindea pe Andrei stând pe marginea patului, ținându-și capul cu brațele amândouă și văicărindu-se asemenea unui copil îmbufnat.
Șiroaie de lacrimi îi inundau din senin obrajii reci ca gheața, iar el scâncea, chircit de neputință, continuând să-și plângă de milă, cu suspine adânci.
— Te-ai cufundat iarăși în bocetele tale interminabile? Revino-ți, Andrei, îl certa doamna Ana.
— Sfârșitul pe care-l prevăd poate fi învins doar prin antiteza numită viață, dar cred că eu tocmai am murit, riposta acesta.
— Tu nu-ți dorești să fii viu, fiule!
— Vreau să am convingerea că trăiesc, mamă! Acesta este motivul pentru care am renunțat să mai lupt! Tu nu știi câte neîmpliniri se zvârcolesc neputincioase în capul meu în fiecare moment din zi și din noapte! Voi nu știți nimic! Filozofați!
— De ce vorbești astfel? Îmi imaginez stările prin care treci! Suntem lângă tine, te susținem necondiționat și eu și sora ta!
— Intuiți doar ce vă las eu să vedeți! Ambalajul, aparența... Mai bine mor decât să continui să fiu o povară pentru toată lumea! Mă adulmec în mine însumi și mă asemui neîncetat unui mărăcine țepos, care acumulează întreaga vigoare a pământului la fiecare ploaie, nelăsând niciun strop de apă altor plante pentru ca ele să poată supraviețui. Mărăcinele acela va înflori, țepii lui vor răni pe toți cei care vor dori să-i culeagă florile, iar plantele din jur se vor ofili! Este corect așa? Seva aceea suptă sunteți chiar voi și în scurt timp, vă veți usca și veți ajunge doar niște putregaiuri în timp ce eu mă voi dezveli de frumusețea florilor, petală cu petală! Lăsați-mă să trăiesc așa cum îmi doresc, le repeta Andrei, frenetic, mamei și surorii sale, Emilia.
Puțini sunt oamenii care caută în realitate o formă de ajutor pentru cei care strigă disperați doar pentru ei înșiși. Aceștia nu sunt auziți, vocea lor este aproape mută pentru persoanele din jur și sunt nevoiți să-și trăiască singuri propria dramă.
Scriitorul Andrei Condurescu a redevenit astfel, micul copil care visa să se cațăre pe spinarea trecutului și să-și urmeze obiectivul prioritar de a înainta spre viitor, nedepinzând de nimeni.  
Datorită acelor reflecții, se instalau asupra lui și tranzițiile bruște de la fericire la furie, de la veselie la plâns. Se simțea asemenea unui bipolar conștient cât de mult rău poate face celor de lângă el dacă decide să-și întrerupă tratamentul.
O rană necicatrizată era invocată și Andrei strigase din răsputeri prin glasul și penița scriitorului din el...
„Mai mult ca sigur, aceste scrieri în proză, trag un semnal de alarmă împotriva nepăsării lui, aducând în prim plan această poveste de dragoste a adolescentului pentru Lelia, care nu a încetat să îl bântuie ca o muză îndrumătoare în propria ficțiune, redându-i puterea de a se ierta pe el însuși, motivându-i gestul fobiei lui în subconștient cu puerile scuze existențiale”, analizau de cele mai multe ori Emilia și doamna Ana”.