Copaci fără nume

Pe pagina cu colț îndoit,
un fulg de zăpadă.
Același anotimp...
Cuvintele înghețate m-așteaptă
să împart cu Dumnezeu
jumătatea unei așteptări.
Păsări de pradă pleacă și vin
Albul rămâne.
Același anotimp.
Gerul ascuțit
încremeneste gândul
încremeneste trupul.

Soarele palid cere îndurare
Deasupra copacilor înghesuiți pe cărări
mâna stângă desenează
un petic de cer.


În umbra destinului

Aplecat asupra lumii,
cu aripa frântă a blândului surâs,
te văd trecând
prin întunecimea uitărilor fără drum.
Atâtea ierburi încolțesc din pietrele-mi reci
și-atâta răzbunare e-n albul orelor flămânde
încât simt cum se despică frigul prin sânge.
E vremea zborului căzut
când aripile devin păsări oarbe
 aflându-și odihna în brațele mele.
Cu fiecare gând nerostit
îmi pare că fiecare ochi crescut în mine
mai poartă în el
drumul iertării.
O pace nesfârșită cuprinde atunci
verdele mut înrobit de zăpadă.
În liniștea nopții, la margini de stele
o umbră se-nalță purtând un destin.


Nebunul fără timp

Gând evadat,
cântec al toamnei târzii
ieri ca și azi
rămân nebunul anotimp fără timp..
Ne-ndurate furtuni,
răzvrătiri de ramuri agățate de cer,
umbra mi-o vor preface-n pământ.
Ca o-ncercare a sorții
îmi rămâne doar ploaia,
șoapta spălată a ultimului cuvânt.
Amaruri din frunze pe trupu-mi curat
și ceasul curgând fără stavili de sori
pământul ascultă.
Foșnet alb căzut peste frunte,
secundele m-aleargă către-un nou început.
Tăcutul vorbelor din noi,
va zace-n toamna de- apoi!...


Îmbrățișarea primăverii

Umbra zilei coboară încet peste flori.
De frica nopții,
muguri se prind de brațele încolăcite ale Pământului
Îl atingi.
Albul feciorelnic ascunde lacrima ultimei ploi .
.
E vremea primului sărut
plămădit din secunde-
o taină a iubirii,
o întoarcere de anotimp,
când oamenii își leagănă
pruncii la sân.
În brațele lor
cuvântul devine albastru.

Secunda se ridică odată cu zborul păsării Phoenix.
Primăvara se-agață de ramuri.


Condamnare

Uitasem sunetul ploii,
răpăiala pașilor
și gustul amar de cafea de pe buzele tale.
Ora fuge grăbită .
Numai poarta așteaptă deschisă.
Fără iubire
încă mai există plecare.
Între acceptare și condamnare
mă găseam neștiută,
căci tăiasem din mine și ultimul copac.
Toamna revine
 și frunza doare...
Timpul nu are sfârșit.
Sfârșitul se naște din noi.
Zorii  se îneacă în ceașca fierbinte.
Fără ploaie,
setea nu se termină niciodată.

Iubirea e dincolo de simțuri...