Motto:
    „În vremea care ne-a rămas,
    Noi te rugăm pe Tine, Doamne,
    Oprește-te! Sau fă un pas,
    Spre cei cu șaptezeci de toamne.
Nu-ți cerem bani sau bogății,
Că ni le-ai dat în timp pe toate.
Te vrem cu noi mereu să fii,
Să ne dai, Doamne, sănătate!”  
            (Noi, te rugăm!)

    Volumul scris de Ana Ardelean Vecerdea cuprinde poezii și proze scurte cu idei strânse-ntr-un buchet de zâmbet cu reflexe din trecut punând amintirile la un loc bine stabilit și inteligibil.
    Poezie și proză îngemănată scrisă din suflet de poet pentru suflete „chinuite” de dragostea de oameni.
    Trebuie să spun de la-nceput că cea mai mare descoperire a omului din toate timpurile a fost SCRIEREA.

    Numai prin consemnarea gândurilor umane se pot transmite din generație în generație descoperirile din domeniul tehnic, electric, științific, valorile culturale ale omenirii, dar și... valorile sufletești (compasiunea, iertarea, bucuria, mila, ajutorul dezinteresat, credința, iubirea etc).
    Asupra acestora se oprește cu sufletul uimit de minunățiile ce le oferă viața -profesoara Ana Vecerdea Ardelean - cea care o viață de muncă a stat la catedră spre a modela și forma caractere de oameni demni de a trăi într-o lume mai bună.
    Doar prin intermediul Divinității se caută de către autoare cuvântul potrivit a spune gândul adevărului, al binelui și al frumosului din relațiile interumane, rugăminte adresată lui Dumnezeu în „timpul adierilor de toamnă” când e convinsă autoarea că trebuie să scoată din străfundurile conștiinței cuvântul (ele) care exprimă atributele sufletului sensibil.
    Proza e mereu asociată cu poezia, ele se-ntretaie armonios completându-se, de aceea privirea mea la aceste scrieri va fi atât la narațiune, cât și la poezie.
    Se vede chipul țăranului român Ion, legat de pământ, e Ion al Glanetașului în alt timp istoric, e Ionică cel care numai poate răspunde la glasul Pământului „pentru că lucrează acum o glie străină”.
    „Iubindu-te, Pământule drag, am devenit o ființă care știe să iubească, am devenit IUBIRE pentru întreaga natură și pentru oameni.”
    E, de fapt, omul frumos, omul descris și de Dan Puric. (Glasul Pământului)
    „Frumusețea nu are chip, ci suflet. Trebuie să conservi un spirit liber. Acum este momentul în care poți descoperi cu o imensă bucurie că inima nu poate îmbătrâni, acum ai ocazia de a primi și a oferi tot ceea ce este mai bun în tine. Dacă iubești viața, nu pierde timpul lamentându-te. Orice putem lăsa pe lista de așteptare, dar nu viața. Viața se cere trăită!” (Chemarea primăverii)
    Povestiri despre comandantul legiunii romane Marcellus care a executat pe Hristos pe cruce „a fost participantul direct la acest supliciu și a avut îndrăzneala să îmbrace la banchetul dat după răstignire, cămașa  însângerată a lui Iisus, batjocorind veșmântul sfânt, în fața întregii adunări romane între care era și procuratorul Pilat din Pont.”
    I se relevă aceste imgini autoarei citind cartea Cămașa lui Iisus, în așa fel încât îl descoperă pe Iisus peste tot: „în lectură, în frumosul naturii din jur, în altarul sufletului meu pe care l-am așternut prin aceste scrieri.” (Zilele Învierii Hristos a înviat!)
    Câteva gândiri închinate nepoatei adorate Sofia-căreia-i citește povești și-i dorește o viață fără griji, deși mereu se gândește la viitorul nepoților și se-ntreabă ce șanse de reușită vor avea în viață pentru că „sufletul e mereu tânăr, el nu are vârstă, fiind veșnic... (Sofia)
    „Viața trece ca un cântec care, pe măsură ce este cântat, dispare... și va trebui cântat iar și iar...”
    Toamna „ultimul și cel mai frumos surâs al omului” în Adieri de toamnă:
    Toamna personificată „se îndreaptă spre casa lui moș Dumitru... dezbracă nucile de cămașa verde și amară, lăsându-le dezgolite în bătaia vântului, crizantemele sunt încă îmbobocite.../Toamna ascultă îndrăgostiții, bătrâneii/ pe cei ce-au slujit școala, au format caractere și i-au dat societății ca oameni demni și de onoare/ dascălii acestei țări care nu mai au nevoie de prezentare/ îi vor reprezenta faptele lor!/ bătrânețea reflectă ce a fost omul pe dinăuntru.”
    Legătura cu profa G.N. din gimnaziu de la Ocna Sibiului se face prin telefon și apoi la întâlnirea plină de înțelepciune a celor două-elevă și dascăl: „doar noi putem face o clipă să dureze ore și orele apăsătoare de așteptare să dispară în clipe... iar timpul se măsoară în bătăi de inimă și doar în noi stă puterea să-l oprim o clipă în loc...” (Alo!)
    Mottourile scrise la-nceputul unor proze au un farmec aparte:
    „Cel care se îmbracă în hainele educației, este mereu elegant!
    Prietenia este o floare care nu își pierde niciodată mirosul.
    Când omul ascultă pe Dumnezeu și Dumnezeu îl ascultă pe om.
    Întotdeauna trecutul ne ajunge din urmă. Iubirea nu cunoaște decât prezentul.
    Dragostea este mai tare decât moartea... Te rog ajută-mă să fac voia Ta!”
    Amintirile scriitoarei sunt ca niște adieri de toamnă: despre satul Topârcea, sat natal dar și satul în care a viețuit și e îngropat un om înțelept călugăr Părintele Teofil Pârâianu căruia i se aduce un pios omagiu; se amintește jertfa întru păstrarea credinței de către domnitorul Brâncoveanu; Roxana-o altă elevă de-a Anei Ardelean care a devenit cântăreață de muzică populară; găsim informații despre școala unde era odată elevă iar acum se renovează și devine Centru de recreere pentru persoane vârstnice.
    Autoarea nu lasă lucrurile la voia întâmplării, a uitării, le scoate la iveală prin cuvânt, prin cuvântul care spune adevărul sentimental al faptelor, de aceea în conversația redată sub forma povestirii „Mintea și sufletul” se afirmă „societatea are nevoie de fiecare în parte-ingineri, agricultori, croitori buni și de scriitori:
    „Așa este și scriitorul. Scrie atât pentru sine, cât mai ales pentru alții!”
    Sunt absolut convinsă că aceste amintiri vor avea un răsunet în sufletele elevilor și ai consătenilor dnei. Ana Ardelean și nu numai...