Lodin și Ana s-au căsătorit de tineri și din dragoste, neamestecând pretențiiile tradițiionale legate de avere între ei. Au  avut patru prunci, dar parcă un blestem vechi al casei, al familiei - „ A mamii, zicea, glumind, Ana, pân' ce am vinit după tine... C-ai fo' colduș.” -, o fatalitate, i-a condus spre viața care i-a primit în brațele ei necuprins de încăpătoare până ce au apucat și ei cu ale lor brațe dulceața slavei și apoi i-a abandonat. Blestemul, bănuiau ei și îl sugerau și niște femei atotștiutoare din sat, s-a slobozit peste casa lor – o pasăre de negură cu chip neclar și schimbător – atunci când Ana, revoltată pe nesațul puiului de sub talpa casei, un șarpe alb care a subjugat grija bărbatului ei, Lodin, într-o dimineață când acesta aducea donița cu lapte din grajd, spre dauna primului rod la căsniciei, care agoniza, i-a spus răstit de pe talpă, strângând în brațe pruncul ce-și dădea ultima suflare.: „ Să nu mai văd pă diavolu' aiesta pă lângă casa me'”.
    Oricât le-au sugerat babele din sat că ar trebui să recurgă la anumite ritualuri vechi și la ceva descântece, cei doi au refuzat; din considerente religioase, în parte, dar mai cu seamă că femeia, Ana, nu credea în asemenea lucruri. Le considera practici depășite de un om civilizat. „ Povești băbești..., bazaconii!. Cine poate crede în bolunzăniile aiestea, amu la asta vreme?...” zicea ea când cineva îi amintea pe ocolite și precaut, la un taifas, la o clacă, la o șezătoare, despre aceste practici.

Dar acum, când viitoarea naștere, a cincea, făcea din ce în ce mai vizibile semne la poartă, amenințarea unei posibile repetări a nenorocii i-a împins pe cei doi spre o altă abordare; rațiunea a început să facă, cu pași mici, concesii în favoarea speranței, ritualului și a ursitei.
    La început îndoiala i-a încercat separat și s-au frământat cu un fel de fereală reciprocă, printr-o pândă ascunsă, prin tatonări nespuse, vagi, aparent neobservate apoi au ajuns la o înțelegere. „ Om prăbăli  și așe, măi omucu' mneu! i-a zis într-o seară femeia lui Lodin, în timp ce se odihneau așezați lângă soba ce duduia, încinsă, luptând împotriva gerului. Că, doară ce-om pute' pățî?... Apoi om mai vide' noi ce-a mai hi”. Hotărârea lor a fost și mai întemeiată după ce au fost, pe ascuns, la o femeie din satul Feredeu care le-a descântat vreo două ceasuri și la urmă le-a spus că numai dacă o să-și vândă pruncul care se va naște, acesta ar avea șansă de a face umbră pământului și de a hălădi  în lume. Înainte de asta au mai fost și la Popii brezâlor din Valea Domnițelor care au promis că vor face și ei anumite slujbe spre a întări previziunea misterioasei femei.
    Fiara cu aripi de ger și-a întins umbra neagră peste lume și a cuprins în ghearele-i de gheață toată suflarea. Lodin și Ana, după ce au așezat lucrurile pe afară și au adăpostit animalele, s-au ascuns în casă, lângă soba ce murmura indiferentă și arunca valuri de căldură. La ferestre au început să danseze florile albe ale gerului. Ana smulgea fuiorul din caierul înfipt în furcă, îl răsucea între degete și cealaltă mână îl așeza, învârtindu-l, pe fus. Dintr-odată  pe femeie a fulgerat-o în pântec un câine. A aruncat fusul încă neumplut în socală  și a rezemat furca de capătul patului.
    - Măi, Lodinucu mneu, amu mă tem că ar ca' trebăi să fugi după moașe, l-a îndemnat femeia, abia auzindu-i-se vocea. Bag-samă că mni-o vinit rându'... Da' știi ce?... Strâg-o, trecând pă uliță, pă Victorica di păstă drum... Să nu rămâi sângură.
                 Bărbatul și-a apucat din mers huioșul  agățat într-un cui din blana ușii, a smuls de pe capătul rudei atârnată deasupra sobei cușma și a ieșit afară repezit, fără să mai limpezească lucrurile care urmau să se întâmple. A luat lompașul de pe pragul de la tindă, i-a ridicat flacăra și a început să împingă noaptea alergând prin zidul de neauă, călcând pe ghearele gerului ce scârțâiau sub opincile lui, alungat de spaimă și speranță.  
               Noaptea era neagră și aspră, nori grei apăsau peste o parte din sat și în beznă  numai lumina de la lompașul lui și cea din podul bisericii, unde începea fătul să tragă clopotul - îm mod ciudat, pentru că trebuia mai devreme cu trei ceasuri, însă cum va afla mai târziu, a uitat clopotarul - hălăduiau iar în cealaltă parte era un cer albastru-vinețiu, limpede. „Mândru-i ceriu-nseninat,/ p-a me' parte norii bat,/ mândru-i ceriu și senin,/ p-a me' parte norii vin” i-a trecut prin minte un cântec. A ajuns la celălalt capăt de sat unde, într-o fundătură a unui drumeag năpădit de crengi împovărate cu glugi albe, într-o căsuță singuratică, locuia moașa satului. Nimeni nu-i știa alt nume decât Moașa. Neamuri nu avea. Nici de unde și când  a venit în sat și nici cine-i nu știa nimeni; nici cât de bătrână ar fi. Toți știau, până la cel mai bătrân localnic, că au fost moșiți de ea, că ea le-a tăiat buricul, ea le-a dat prima lecție de viață cu palma la fund...
    N-au durat doar câteva clipe după plecarea bărbatului și  în casă s-a năpustit Victoria Lupului. O păpușe de femeie, mărunțică, energică și veselă care se mișca ca u titirez.
    - Noa, da' ce-ai pățât Anuca me'?... a întrebat-o ea, râzând cu multă duioșie și multă compasiune în privire, pe femeia care gemea în pat, ascunsă până la ochi sub pilotă.
    - Amu ce să pățăsc, tu Victorică?... Că tăt așe zâcem noi, femeile, când s-aproptie ceasu' aiesta, că n-om mai face prunci șohan , că mai bine i-am pt'ișe pă urzâci, da' dup-aceea uităm. C-așe-i  lăsat de Cel di sus pă pământ, săracu om!...
    - Noa, lasă că a mai trece și asta păstă tine! a consolat-o vecina, ștergându-i sudoarea ce-i curgea  pe față, apoi s-a repezit în cămară de unde s-a întors, tot cu grabă, cu două oale mari pe care le-a umplut cu apă din găleata din tindă și le-a așezat pe plita încinsă, înroșită. A deschis lădoiul de după masă și a scos din fund câteva cârpe albe de pânză, anume păstrate pentru acest eveniment, a luat din dulapul din perete un vas mic de lut, l-a umplut cu boabe de grâu, în care a așezat o lumânare.  Să-l avem la-ndămână când a strâga după soare și după țâță cela ce a face umbră pământului, i-a zis ea bolnavei. A mai așezat alături un fir de lână roșie. Amu, n-ai ce face, tu Anucă, că așe ne-o fo' dat nouă, la femei, așe ni-i scris în cartea sfântă, că om naște p'ân durere. D'amu nime' nu ști cu ce o greșit femeia în fața li Dumnezo de o primit, pă dinculo, sarcină să îmulțască pământu'  tinzuindu-să... Și n-am auzât, de când ne petrecem pă rotocolu' pământului, pă nime' să să oprească să întrebe.
    S-a auzit zgomot afară. Lodin și Moașa își scuturau încălțările de neauă pe talpa casei și abia au apucat să treacă pragul de la tindă că au și auzit orăcăitul celui ce tulbura apa, și așa neliniștită, a vieții. Moașa a aruncat din mers guba din spate pe patul de alături și s-a repezit spre lăuză apoi, după ce i-a liniștit pe cei doi participanți direcți la spectacol – mama, după suferință și pruncul, noul locuitor al pământului după spaima luminii – i-a făcut un semn discret bărbatului, i-a așezat în brațe copilul înfofolit și ascuns între perne și a ieșit afară.
    Victoria a deschis fereastra dinspre Dealu cu Ciorgău , peste creasta căruia începea să se deschidă o rană purpurie în carnea neagră a nopții. Când Moașa a ajuns sub geam, înotând prin neaua așternută până la brău, bărbatul i-a întins pruncul prin fereastra deschisă spre răsăritul soarelui, spre lumea care începea să se strecoare din vis. Apoi Moașa a intrat din nou, fugărită de cățeaua gerului, cu grămada de perne în brațe pe care i-a predat-o lui Lodin, spunându-i: „ Cuvânt și grai de la Maica Precista!... Să-mi țâi și să-mi grijești aiesta pui de crai/ până m-oi întoarce și l-oi duce în Rai”.
    Nici n-a apucat să termine această orație când dinspre patul unde zăcea Ana au început să se audă gemete din ce în ce mai insistente și femeia a prins a se zvârcoli în așternut.
    - Ai de mine și de mine, tu Anucă!... s-a întors neliniștită și cu înciudare Moașa spre patul lăuzei. Da' mai hodinește-te și tu di la o vreme, că doară o trecut păstă tine năcazu'!...
    - Așe o v'u trăbui, Moașe, a gemut femeia, cu fața lividă, scăldată în sudoare, da' amu nu știu ce poate hi cu mine, țucu-vă Doamne!...
    Abia au sfârșit de schimbat cele câteva vorbe femeile că din patul unde se tânguia femeia suferindă s-a auzit un orăcăit.
    - Tulvai, Doamne, oamini buni și de-ominie! a strigat Moașa, apucându-și colțurile năframei și împreunându-și palmele sub barbă. O mai apărut on mâncători' de mălai pă lumea asta!
    L-au îngrijit și pe acest prunc, în tăcere, cuprinși de mirarea întâmplării, apoi l-au vândut și pe acesta, l-au trecut prin fereastr[, prin a doua fereastră a lumii,  spre nădejdea vieții, păcălind moartea ce încă mai pândea – așa credeau ei sau așa vroiau să creadă – pe la geamuri și pe la pragul casei, ca un fur.
    - Oa, bată-mă să mă bată, măi oamini li Dumnezo! a exclamat Moașa, prinzându-se cu mâinile de cap. Doară, cu tăt zărvălașu'  aiesta am uitat să leg ața la mâna pruncilor...Victorica me', ne scociorește' tu pă uariunde, p'ân puiurile  mesî o' pă la șifon  și da de-i da de on dărab  de ață... Amu hie ce a hi: spămă , lână, mătasă... acărce. Și de n-a hi hăpt  roșie, nu-i bai! Cu atăta om ști mai bine care-i unu și care-celălalt.                                                                                                                                                                                     Abia acum, după ce i-au așezat pe cei doi gemeni în pătucul de după sobă, s-a instalat, deocamdată, o aparentă și trecătoare liniște și pace în casă. Între timp au sosit, printr-un zvon necunoscut, toate vecinele care își smulgeau câte un fir de păr de subsuoară, suflau peste el în direcția mamei și a pruncilor  – „Na-vă pruncii noșt'i somnu' ișor și țâța!” - și se întreceau în a face spectacol prin solicitudine, manifestare care, de fapt, o sufoca pe biata femeie abia ieșită din travaliu. S-au mai abătut, tot mai des, pe la armareu  unde Lodin a scos o sticlă de pălincă gălbuie.
    - Măi Lodin, da' unde te-ai ascuns?... a strigat la o vreme Moașa, căutându-l pe bărbatul care s-a retras, în fața cetei de  femei ce forfoteau prin casă fără rost, tot mai gălăgioase, pe lavița de după sobă.
               - Aici-s, Moașă! Nu ti teme că nu fug nicării!...
    - Noa, păși  de-aculo că bag-samă ar trăbui să-ț' știi strâga cilediu !...
    - D-apo' noi așe ne-am sămălit mai demult că dacă a hi fecior l-om strâga Mitru, da' amu dăc-o vinit încă unu', care o zăbădit on ptic, l-om tema Silviu.

                *

Câteva familii care au scăpat de sălbaticele dezlănțuiri ale hoardei - rămășițele trupelor maghiare, care a început să se răzbune pe cei care au luptat sub steagul Iancului - au rătăcit prin țară și la urmă s-au aciuat la poalele colinei împresurată de pădurea tânără și deasă pe care au și botezat-o Dealu mic. Mai târziu, când înstrăinații oameni și-au consolidat noile rădăcini în acest pământ, un grup de alți rătăciți în ograda istoriei, oameni fără căpătâi,o hoardă barbară împinsă de nevoie s-a năpustit peste ei. Câți au scăpat nemăcelăriți, înspăimântați și dezorientați a doua oară, s-au ascuns în nepătrunsa pădure care stăpânea, deocamdată, singură, colina. Au găsit un luminiș și s-au oprit. Au stat la pândă câteva zile și nopți până au crezut că sălbaticilor dintre ape li s-a liniștit pofta de dezmăț.
    Cu vremea, după ce învolburarea istoriei a făcut un pas înapoi, s-a așezat pentru un popas, pentru o vremelnică răsuflare, cei ascunși pe Dealu Mic – între timp descătușați de brațele pădurii cu ajutorul topoarelor – au început să se elibereze de ură, au început să-i provoace la înțelegere pe cei care i-au alungat din Urzica dintre văi, din fosta lor vatră. Dar și aceștia,veneticii și agresivii ocupanți ai vetrei dintre văi, s-au mai domolit și astfel cele două așezări au început să se amestece, să se contopească devenind cu timpul o singură comunitate. Au constituit o vatră unică a satului prin care trecea Drumu Țării, pe unde a venit mai demult  hoarda, fostul hat despărțitor, amintirea tristei vremi. Dar în continuare a rămas, pentru a păstra memoria sătenilor, Urzica de pe Deal și Urzica Dintre Văi. (Când au sosit primiii rătăciți aici, la răscrucea unor drumuri ce duceau înspre Târgul Pădurenilor, a dealurilor sălăjene și spre bogații negustori ai Crasnei, era un han, în mijlocul unei câmpii fără capăt unde creșteau doar urzici.)     
                Acum se părea că s-au șters vechile stavile – fizice și umane –, că s-au netezit spinii
sălbăticiunii, dar, iată că, după încă o nesocotită vreme, ( pașnicii locuitori nu se pricepeau la socotirea duratei păcii și nu credeau în împiedicarea acestei sperate veșnicii) dintr-o groapă uitată neastupată a istoriei, s-a trezit dintr-odată un duh ciudat și i-a smuls brutal din pașnica îmbrățișare.
    
    Poate că nici nu au apucat să treacă, cei care au acceptat mușcătura din trupul țării, pragul ușii de la sala blestemată de la Viena, când o bandă beată și agresivă, îmbrăcată ostentativ sumar, care a stat o vreme ascunsă, a dat năvală dinspre capătul satului străbătând ulița mare, Drumu țării, urlând și înjurând într-o limbă străină. Se îmbrânceau, bălăngănindu-se, și agitau deasupra capetelor damigene cu băutură, bâte și arme de tot soiul cu care slobozeau în aer rafale, revoltați pe cineva neștiut și amenințând un cer ce privea spre ei indiferent. Au început să planteze pe mijlocul drumului niște borne groase  de lemn vopsite în alb și verde.
    - De-aici încolo e Ungaria Mare! a urlat unul, răgușit  și cu un echilibru precar, arătând cu brațul înarmat spre partea satului dinspre văi. Cine cutează să treacă hotarul îl împușcăm pe loc... În numele gloriosului și milenarului popor maghiar!... Noi suntem scutul care apără măreția Ungariei reîntregite!...
    Pe drum și prin curți nu se zărea țipenie de om. Speriați sătenii de pe ambele părți ale uliței mari s-au închis în case la auzul zarvei ce se desfășura afară. Pândeau cu frică prin crăpăturile obloanelor, amintindu-și încă de demult trecutele astfel de maniifestări.
    
                *

    - Măi pruncuțî mnei! Mereț' voi, ia' așe jucându-vă, până la mătușa voast'ă di păstă drum, coale Între văi, și spunețî-i să facă bine să vie până la noi să ne pregătim să băgăm în cuptori' i-a îndemnat Ana pe gemeni.
    Copiii, în neastâmpărul lor, au foslosit prilejul de a se juca de-a haiducii. S-au înarmat cu arcuri confecționate din nuiele și săgeți de trestie, cu praștii și cu mici catapulte( o nuia elastică la care se fixa în vârf o mică bilă de tină). Mitru a rămas ascuns în curtea casei lor, pe colină, iar Silviu, cel care urma să fie dușmanul asediat, a trecut drumul și s-a ascuns și el în spatele porții de la drum a unui vecin dintre văi.
    - Tupu -i, măi?... a strigat Mitru.
    - Tupu!... i-a răspuns Silviu, astupându-și gura pentru a denatura distanța și locul ascunzișului, dar Mitru nu a mai auzit răspunsul celuilalt pentru că de la capătul satului, dintr-un nor de colb s-a deslușit, la început ca un zvon, apoi o larmă care i-a speriat și i-a provocat să se ascundă cu adevărat, pentru totdeauna, dincolo și dincoace de uliță.
    După ce zarva și vânzoleala hoardei s-a mai potolit pe drumul care de-acum împărțea în două satul, dar și țara, au mai rămas câțiva inși care patrulau pe partea dintre văi.
    Silviu s-a ridicat speriat de lângă poartă, a abandonat armele și s-a furișat prin grădini, deschizând porțile și sărind prilazurile până când a ajuns în grădina și în curtea mătușii. Femeia l-a zărit de după oblonul ferestrei de după care a pândit înspăimântată spectacolul grotesc de pe uliță, a întredeschis ușa de la tindă, l-a strigat încet pe prunc și l-a tras în casă. A strâns în brațe și a privit cu spaimă, cu derută și cu înduioșătoare durere copilul speriat.