În concepția lui Platon, pe măsură ce civilizația progresează, arta devine o operație ştiințifică controlată, a omului asupra naturii, în scopul unui "bine" intervăzut, fiind definită nu numai prin opoziția față de natură, ci şi prin infuzia ei de cunoaştere precisă bine calculată.
          Iată aşadar varianta metodei matematice pe care Platon o asociază artei, care variantă conferă acesteia un caracter teologic, extrăgând-o din rândul procedeelor pur matematice!
          Asimilându-ṣi acest tip de calcul care gravitează în jurul unui etalon sau al unui bine, arta se percepe consacrată măsurării feluritelor genuri de bine privite în raporturile lor reciproce.
          Pitagora, mai bine zis, spiritul său, lăsat liber în artă va merge mult mai departe. Astfel, în platonism, Pitagora se transcende, ideile lui metamorfozându-se în ceva rar şi fastuos.
          Platon desprinde,  prin propriile lui filtre, o profundă doctrină a artei binelui omenesc şi a înțelepciunii contemplative, din aritmetica şi geometria lui Pitagora, doctrină rezultată prin metamorfozare şi care se desfăṣoară prin multe trepte intermediare.

          Exemplificam anterior faptul că meşteşugarul croitor măsura țesătura în funcţie de veşmântul pe care dorea să-l creeze. Dar acel veşmânt era comandat de cineva. Şi-atunci apare întrebarea referitoare la raportul cu care se măsoară valoarea hainelor, valoare raportată la binele şi gustul creatorului, sau la binele şi gustul consumatorului, a celui care poartă costumul comandat? Nimeni nu cunoaşte mai bine valoarea şi natura, în practică, decât cel care va purta costumul creat(STATUL, X, 601c).
          Acesta ar fi primul răspuns al lui Platon în nişte termeni simpli luați din viața cotidiană, răspuns care conține în el o valoroasă judecată asupra realizatorului de artă, şi-anume, ideea că maestru în artă, în orice fel de artă, este acela care cunoaşte cel mai bine funcția produselor pe care le crează.
          Dar cine oare va judeca utilitatea relativă a diferitelor valori realizate de artist? Iată încă o întrebare pe care Platon ṣi-o pune! O adevărată strategie are legătură, bunăoară, cu treburile războiului şi ale păcii. Dar cine ştie oare, când este mai potrivit să porneṣti un război?(POLITICUL, 305). Se ştie apoi că medicul este cel care stăpâneşte arta de a vindeca. Dar când anume este mai bine să vindece, se întreabă Platon? Şi cine oare profesează acea artă supremă care-l învață, pe acela care se califică în ea, să cântărească şi să socotească toate funcţiile şi scopurile umane după una şi aceeaşi scară comună? Un asemenea om ar fi un artist regesc, un deținător suveran al tuturor măsurilor şi greutăților(POLITICUL, 305c, d.).
          Pe Platon îl interesează în primul rând, în întreaga sa gândire, determinarea teoretică a naturii acestei arte regale, concluzionând faptul că cel care o practică nu este altul decât filosoful suveran. Acest filosof suveran îşi petrece tot timpul învățând care bunuri sunt adevăratele bunuri, care sunt valorile intriseci prin care se măsoară scopurile tuturor celorlalte arte(STATUL, VI, 505). Platon îşi dezvoltă concepţia despre filosoful-rege mai ales în STATUL, V, VI şi VII, ALCIBIADE, I). Când acest cercetător al binelui este şi conducătorul şi supraveghetorul unui stat, el este acela care va dirija toate funcţiile diverselor meserii şi profesii în direcția celui mai mare bine al fiecăreia în parte şi pentru totalitate, împărțind recompense după nevoi şi merite, apreciind la justa lor valoare bunurile materiale (casele şi hainele), bunurile trupului (sănătatea şi frumusețea), dar şi bunurile sufletului (înțelepciunea, cumpătarea şi dreptatea).
          În felul acesta, încercarea de redefinire a artei îl duce pe Platon la compararea tehnicilor obişnuite (agricultura, medicina ṣi țesutul), dar în primul rând a meşteşugurilor poetului şi politicianului, cu o artă suverană absolută, care artă implică măsurarea şi ştiința, ambele privite prin prisma binelui obținut.
          Platon contopeşte astfel ideea de funcţie cu ideea de clasificare şi împărțire exactă, plăsmuind în felul acesta  un ideal de înțelepciune şi de virtute practică.
          Chiar dacă întreaga concepție despre artă a lui Platon, concepție multiplu ramificată, evoluează într-o direcție foarte îndepărtată de artele estetice privite în concepția noastră de azi, şi aşa este, lucrul acesta nu înseamnă că arta regală a lui Platon şi artele care țin de domeniul frumosului merg înspre nişte direcții care nu se vor întersecta niciodată.
          Numai după ce vom urmări cu mare atenție în mişcarea DIALOGURILOR, reacțiile reciproce ale acestor felurite funcții ale artei, reacții de respingere sau de afinitate, vom reuşi să ne imaginăm în planul mental conturul principiului estetic al lui Platon.