Să relatezi o întâmplare imaginară sau trăită, acumulând prin scris tensiunile dintre personaje, când se înfiripă între ele în crescendo aproape din nimic legăturile periculoase, sentimentele contrarii, amestecate cu trăirile tale instinctuale, subiective, de care nu ai puterea să te disociezi ca să rămâi doar un observator fin analitic şi rece, nu este atât de simplu. Dar Maria, indiferent că ar fi chemat-o Sanda, Ioana, Ana sau altcum, e numele personajului feminin de referinţă pentru proza mea pe care l-am adoptat  de la primele încercări şi m-am raportat la el de-a lungul vieţii cu disperarea celui care iubeşte fără speranţă ceva de neatins. Nu ca să mă ascund de ochii celorlalţi cât mai ales să mă apropii de mine însumi cel care sunt sau aş vrea să fiu, mult mai liber în atitudini şi fără prejudecăţi.
Ţineam la Maria mai mult decât mi-ar fi permis o prietenie normală. Pe deasupra funcţiona între noi un dat (indus?)acceptat de amândoi, un fel de grad de rudenie, pe care ni-l impusesem, sinonim celui căpătat prin alianţă cumva, dar nu era chiar aşa. Ea era verişoară cu cea care mi-a devenit soţie şi eu prieten cu cel care-i devenise soţ.

Ne aveam din copilărie ca fraţi buni,  doar sângele ne despărţea. Se mai înfierbânta câteodată dar ne stăpâneam. Construisem în timp un schengen al nostru în care ne jucam. Ne plăcea să ne jucăm şi ne provocam uneori! Ar fi dat cât se poate de periculos în ochi străini. Nu eram deloc străini noi patru şi întâmplările vieţii ne adunaseră vecini de palier.
M-am trezit cu Maria în casă. A împins în uşă şi a intrat fără să bată. Nu apucase să descuie apartamentul ei, venise direct. Când eram singur nu încuiam uşa. Lucram la un roman şi nu mă ridicam de pe scaun toată ziua. N-avea cine să intre. Soţia sau ea. Venea direct de la şcoală. Avusese dirigenţia utima oră şi le dăduse drumul copiilor mai devreme. Ce era să le spună despre „familie şi tentaţii?”... Erau prea mici şi nu era momentul cel mai potrivit să abordeze din experienţă proprie, subiectul. Ar fi trebuit să mintă. Măcar bucuriile lor să fie sincere. Nu că plecatul de la şcoală cu o oră mai devreme ar fi fost o mare bucurie, dar orişicât!
–Aveţi grijă, ieşiţi în linişte să nu-l deranjaţi pe Impolitic! Directorul Impolitic îşi căpătase  porecla de la profesori nu de la elevi. Bieţii elevi nu prea înţelegeau sensul cuvântului, dar ca poreclă suna bine. Oana era plecată tot weekendul la un team building cu gaşca ei de la servici.
    –Am venit să beau o cafea la tine şi să mă descarc. Costel al meu cred că iar umblă după gagici!
    –Zici tu?... Are omul probleme la clinică! Şi ridicându-mă în picioare după cele necesare pentru cafea, continui:
    –Da o faci(!), că mă uit la tine cum fierbi, nu mă pot abţine şi-mi dă cafeaua pe dinafară prin inducţie!... Iar pe mine să mă plăteşti cu un sărut că te las să-ţi faci de cap. Şi-a aşezat haina pe un scaun, m-a luat în braţe şi m-a atins cu buzele pe obraz. Eu cu figura nemulţumitului când nu şi-a primit răsplata întreagă:
    –Numai atât?... Cine să te mai înţeleagă!?
    –Destul şi-atât! Când te-am sărutat eu altfel?
    –Vrei să-ţi spun? Ai făcut-o odată în clasa cincea când ne-ai învăţat, şi pe mine, şi pe Costel cum sărută franţuzeşte o fată. Şi ca să mă dau rotund, am fost primul atunci!
    –Da, dar am rămas cu el!... Că tu n-ai fost în stare!...
    –Am strâns-o mai tare pierzându-mă în mireasma parfumului ei şi am sărutat-o la rândul meu pe gât, lângă ureche.
    –Doar atât? Îşi jucă ea rolul de mofturoasă în continuare.
    –Atât, să nu constatăm amândoi cumva că ne place!...
    O primeam noaptea în visele mele câteodată. Visele nu au oprelişti. Mai ales atunci când sărbătoream câte ceva. Luam cina împreună doar noi patru şi încheiam seara cu un dans prelungit. De obicei Costel se cherchelea spre sfârşit şi Oana mea îl lua la bucătărie să spele împreună vasele. Maria dansa minunat şi învăluit în mireasma parfumului ei nu simţisem că trecuse de mult miezul nopţii.
    –Hai că v-ajunge!... apăru Oana. Îl lăsase pe Costel adormit în bucătărie pe scaun. Îi povestesc eu mâine lui Costel ce-a fost de voi!... Duceţi-l să se culce la el în pat şi spală-te Marie cu el pe cap că la vase nu e bun, să-l iau de bărbat. Cu Oana nu m-am potrivit niciodată la dans. Dacă aş fi dansat cu Maria înainte de a o lua pe Oana de soţie, ar mai fi fost iubirea dintre noi un păcat?... Ştia asta şi prin comportament mă provoca uneori ca şi cum îmi încerca rezistenţa. Mă testa ca şi cum i-ar fi plăcut să ştie dacă sunt în stare să încalc pentru ea limitele permise.
    Sunt un tip defensiv, îmi place să iau doar ce mi se oferă din vise!...

    În timp devenisem un fel de confident. Înainte să-i povestească Oanei problemele ei, mi le punea mie pe tavă. Neînţelegerile cu Costel în general aveau rezolvare. Mărunţişuri banale ce apar într-o căsătorie... Era o dulceaţă când povestea bosumflată că are la uşa casei un crai. Dar aducând vorba despre ea şi cântărind în balanţă rătăcirile fiecăruia, realistă cum era nu se ascundea, ba dimpotrivă! Insista să-mi dea toate detaliile. Murea de râs, avea un haz al ei nebun, provocator şi atunci cheseaua cu dulceaţă de pe tavă se umplea cu otravă. O umbră de gelozie mă acapara.
    Intrase într-o aventură, pe care n-o văzusem cu ochi buni de la început. Nu pentru că l-ar fi înşelat pe bărbată-său, n-ar fi fost prima dată. Avea ceva argumente şi motivele ei să o facă, dar alegerea pentru care optase nu justifica cu nimic paşii greşiţi. Insul o purtase cu el în toate barurile rău famate din oraş, ca pe un trofeu. Încercaseră împreună toate băuturile fine, trăsese în piept câteva fumuri de marihoana, experienţă cu care se mândreau ca nişte experţi puştii ei din clasa IX-a, ca să pară mai maturi. Le câştigase încrederea elevilor ca dirigă, să-i poată ajuta.
    Mediul frecventat cu tentaţii noi o orbise cumva, trecând-o dincolo de rutină. Îi readucea în minte studenţia. Nu era deloc un prinţ care să merite riscul, să uiţi de tine şi să te arunci cu ochii închişi în vâltoare. Am stat odată alături de el şi alte personaje de aceeaşi teapă câteva minute la o masă în barul Union şi mi-a fost de-ajuns. Îi spusesem Mariei că vreau să-l cunosc şi într-o după amiază m-am trezit cu un telefon.
    –Suntem la Union, dacă poţi veni!...
    Insul se aşezase în fundul sălii în locul cel mai întunecos, acoperind discuţia celor cinci-şase parteneri de masă din fauna locului cu hăhăitul său de mascul feroce, ce însoţea un limbaj licenţios, limitat şi înţesat de măscări. Barul Union nu se transformase prea mult. Spaţializat cumva în trepte, un mic amfiteatru cu mese scunde înconjurate de fotolii mari, vişinii şi taburete rotunde îmbrăcate în piele, împrăştiate peste tot, uşor incomode pentru genunchi. Cunoşteam localul, nu mai intrasem demult.
    În perioada albastră a tinereţii mele, înainte de 89, ne strângeam aici frecvent şi discutam la o votcă mică pe marginea materialelor ce urmau să fie publicate în revista Albastru, pentru care începusem demersurile de aprobare. Făcuserăm ceva drumuri la Bucureşti şi începusem să strângem materiale pentru primele cinci numere, cum erau cerinţele. Publicul consumator obişnuit al barului era nelămurit şi se întreba cum putem avea atâta răbdare să ne consumăm ore în şir timpul degeaba. Măcar să ne fi comandat o votcă mare!... De fumat fumam ca şerpii, nu era interdicţie la fumat în interior ca acum. Se învăţaseră cu noi. Eram tineri entuziaşti şi frumoşi. Curând am devenit înteresanţi şi pentru cei aflaţi în exerciţiul funcţiunii, tineri şi ei. Veneau câte doi trei şi se aşezau la o masă vecină cu a noastră.  Abia ieşiţi din Academie, în civil. Noi albaştrii, ei cu ochi albaştrii. Le făceau ochi dulci fetelor din grupul nostru intrând în vorbă cu ele şi şoptindu-le la ureche, bancuri cu Ceauşescu.
    Şi, bietul Vasile Iordache, îi spuneam maurul, mai înalt decât noi, student la regie teatru, aşezat cu spatele către geamurile dinspre stradă, unde dacă trăgeai perdeaua zăreai clădirea Teatrului Al Davila, abia de reuşea să-şi întindă picioarele, până ce apărea Gess, strecurându-se printre scaune ca un fluture ameţit de întuneric, dând din aripile ei luminoase şi lăsând o dâră până la aceeaşi masă a derbedeilor de unde plecase, din locul cel mai întunecos.  Ajugând, se trântea relaxată pe picioarele lui Ică să le mai dezmorţească puţin.  A rămas un mister nedezlegat Gess!
    
    Am zărit-o pe Maria imediat cum am intrat. Umilă şi nefiresc de elegantă între derbedei. Se vorbea foarte tare şi colorat despre nimic. L-am recunoscut imediat şi pe el. Nu mi l-a prezentat, dar l-am simţit uitându-se urât către mine când m-am aşezat pe braţul fotoliului ei, salutând din cap şi schimbând câteva priviri cu cei de la masă. Sărea în ochi bădărănismul insului. Îl purta la vedere cu oarecare mândrie, lui i se părea un harnaşament de fală. Îşi descheiase nasturii de la cămaşa să i se vadă pe piept tatuajul. Era o sculă de armăsar, iar când deschidea gura eliberând fornăiturile lui scabrose, roteai privirea împrejur dorindu-ţi de ruşine să te ascunzi sub masă. Nu puteai accepta bib după bip! Te prefăceai că-ţi astupi urechile sau eliberai cumva un râs forţat care să-i acopere vorbele balaoacheşe.

    Am sorbit cafeaua în linişte. Eu cu gândurile mele. Ea aprinzându-şi ţigara cu gândurile ei. Semănând fiecare ici şi colo câte o întrebare neutră.
    –Când vine Oana din team building?
    –Nu vine nici duminică. Se opreşte două zile la Buşteni, luni şi marţi, să-i facă maică-si nişte analize.
    Ajunsesem cu romanul Tobârlanii volumul trei într-un punct mort. Se mutaseră toţi Tobârlanii pe insula lor stelară din cer, îşi complicaseră de plictiseală existenţa şi nu ştiau cum să mai iasă din ea. Îşi construiseră şi heliportul, dar o crescătorie de guşteri îi ţinea pe loc
    Nu mai găseam cheia ca autor şi simţeam că scrisul meu umple paginile în gol.
    
    –Cheia ta e la mine. N-am folosit-o, dar o păstrez pentru mâine dimineaţă pe la zece, dacă nu-mi trece şi trec peste mai mulţi de dacă. M-a anunţat Costel că pleacă din seara asta la minister, e deja plecat, să discute cu ministrul în funcţie de dimineaţă. „E acum o conjunctură favorabilă, se scoate la concurs postul de director la clinică.” Domnul doctor Costel Dichis va fi Director de duminică, precis!... Cică să-l caut în registru la minister că s-a înscris, dacă nu-l cred!... Prostul de bleg! Dacă mi-ar spune pe bune că s-ar fute cu o gagică, precis l-aş lăsa. Că sunt femeie de lume şi înţeleg!... N-am zis nimic, am zâmbit doar. Îmi ceruse cheia de rezervă a apartamentului meu cu o zi înainte. Dorea să pună capăt legăturii cu individul şi se temea ca acesta să nu provoace în public un scandal. M-am bucurat în sinea mea şi i-am dat cheia.
    –Şi mai e un dacă, la tine Şef! Şe pune problema dacă ai chef să pleci de-acasă mâine până-n zece... Faci o tură prin oraş că mi-ai promis că eşti mereu cu mine la bine şi la greu.
    –Cum să fiu cu tine dacă plec!?...Tu la bine, ţi-o tragi cu altul şi eu, zevzec, de-a plânsa nu de-al dracului că se poate, să intru într-o biserică să mă rog pentru dânsa, să o ierte Preaînaltul Dumnezeu de păcate!...   
    –Ce să-ţi fac dacă tu cu Tobârlanii tăi din cer nu ai timp să vezi că am rămas măcar în seara asta, singuri pe palier!... S-a ridicat ca şi cum ar fi vrut să fugă din blocstarturi, dar am oprit glonţul la timp când să iasă pe ţeavă....
    Am luat-o în braţe, pumnişorii ei strânşi se izbeau tot mai slab de pieptul meu. Purtând-o pe sus mi s-a părut uşoară ca un fulg. Am întins-o pe canapea cu multă grijă, mi-a făcut loc să mă întind lângă ea, mi-a luat mâna şi pe sub bluză mi-a aşezat-o pe sân să-i ascult inima bătând. Hulubii ei în căuşul palmelor mele tremurau cerându-se ocrotiţi.
    Continuam s-o descopăr cu ochii închişi. Degetele mele oarbe se lăsau în jos tot mai în jos, şi odată mi-a strâns mâna în mâna ei oprindu-mă din lunecare. Şi mâinile ne-au înţepenit! Deschizând ochii am privit-o în ochi îndelung. Privirea-i strălucea blând şi trist. Nu ne-am spus nimic. După un timp s-a ridicat şi a plecat ieşind ca dintr-un vis. Toată noaptea m-am gândit că aş putea să deschid uşa şi să traversez palierul. Firele visului s-ar fi putut înnoda. Am aflat a doua zi de la ea că în noaptea aia a adormit cu uşa descuiată. Ce fel de om sunt, cum mă mai rabdă Dumnezeu pe pământ?...
    
    După o noapte cu îndoieli şi nesomn am ieşit din casă pe la ora 9. Era o altă zi şi nu ştiam dacă a rămas în picioare rugămintea Mariei. Ce domn aş mai fi dacă traversând palierul aş  trezi-o din somn s-o întreb? Ce s-o mai întreb după o asemenea noapte!... Coborând pe jos coasta Craiovei către centru, aerul dimineţii destrăma oboseala şi avea darul de a mă limpezi.
    A sunat la telefon Oana si mi-a povestit, nu se mai oprea, cum şeful ei Petrică Micu pe munte la cabană, undeva deasupra Sibiului şi-a rupt piciorul, stricându-le weekendul.
    Parcaseră maşinile destul de departe, la umbra unei stânci uriaşe. N-am întrebat-o dacă parcarea era cu plată... Nu trebuia stimulată ca să povestească cu lux de amănunte. Până acolo se lăsa muntele călcat de roţi. Tocmai ce apăruse de dincolo de stâncă un cioban cu un măgar ce purta în spate nişte desagi. Zor-nevoie Micu, ditamai omul, voia să facă o poză călare pe măgar şi a aranjat cu ciobanul. Ciobanul nu i-a garantat că nu va fi trântit. Surprinzător, măgarului i-a plăcut să fie star şi a stat la pozat cu urechile ciulite câştigându-şi banul cinstit.
    Cu rucsacii în spate - noi nu măgarul, el şi-a continuat drumul mai departe cu desagii - am urcat în şir indian pe o potecuţă destul de abruptă. Am ajuns în circa 30 minute(lungi şi grele), la un platou care deschidea o perspectivă mirifică. Am lăsat bagajele în cabană şi primul gând, era cald afară, a fost să punem sticlele de bere la rece. Berile le aduseseră doi soldaţi trimişi de maior înainte, să verifice şi generatorul de curent electric dacă funcţionează. Când am ajuns noi, cei doi voiau să plece. Nu le-a trecut prin cap să pună ei berea la rece, dar ne-au arătat un stăvilar amenajat între nişte pietre în apa unui izvor ce susura despletindu-se la vale. Linişte împrejur un cor de greieri însoţea tăcerea. Undeva la 2-3 kilometrii se vedea doar o stână cocoţată în pantă şi parcă se-auzea un câine lătrând. Părere. O fi ajuns măgarul?
    Era o cabană a armatei amenajată modest, dotată cu strictul necesar, numai bună pentru un weekend liniştit, fără pretenţii, a maximum patru familii. Doar eu eram singură, că deh tu scrii romane şi abia aştepţi să scapi de mine. Ne adusese aici şeful de birou Iulică prin cumnatul lui, un maior din garnizoana Sibiu şef la administrativ. Cu el am avut noroc! Era un tip practic, priceput la toate.
    Petrică Micu a vrut să dea un ocol cabanei să vadă împrejurimile şi s-a urcat într-un brad, de parcă n-am fi fost destul de sus. Ce-ar fi să-i sperii! Şi-o fi spus în gând şi a urlat din toţi rărunchii. Îl ştii cât de înalt şi solid e Micu: „
    –Ursul bă, vine ursul! Maiorul ne-a liniştit.
    –N-am văzut urs prin locurile astea şi vin aici de 20 de ani. În cel mai rău caz urşii se opresc la stână!
    Şi odată s-a auzit o bufnitură, urmată de gemete şi urlete  adevărate. Nea Petrică vrând să rupă nişte muguri de brad a căzut cu o cracă şi şi-a rupt piciorul. Ce să facem cu bietul om? Cum să-l cărăm până la maşini? Noroc cu maiorul care nu s-a panicat de loc. A adus o foaie de cort, din magazia de lemne, doi laţi ciopliţi pentru gard şi cu ajutorul unei sârme de la o culme de rufe a improvizat o targă. Apoi ne-am organizat. Eram cinci femei şi cinci bărbaţi, că maiorul nu venise cu nevasta. Patru bărbaţi trebuiau să ducă pe umeri targa. Iar unul să rămână cu femeile să aprindă focul, să pregătească grătarul şi să ne păzească de urs... Lenuţa lui Micu era şi normal a vrut să meargă cu el la spital. Cu noi a rămas Iulică, dar nu ne-a mai ars de grătar.
    Nea Petrică, mare şi greu, îi oblojise maiorul între două blăniţe piciorul, culcat pe spate pe targa improvizată era pierit; se îngălbenise de tot! Nici măcar nu se mai văita. Îl înfăşurase, cu targă cu tot ca pe-o păpuşă într-o pătură ca să nu se desprindă. Îmi închipui cât îi era de cald. Ne-a povestit Gabi când s-au întors. „N-am putut duce targa pe umeri, n-aveam loc pe poteca strâmtă. Am dus-o doi câte doi în mâini mai mult târşită. Făceam câţiva paşi şi ne schimbam între noi. Un calvar!” 

    Ce să faci noaptea în cabană patru muieri cu trei bărbaţi pe vârful muntelui? Măcar să se fi întors şi maiorul!... Aveam de gând să-l recompensez!... Merita şi el, meritai şi tu că ai rămas acasă!(Mi-a tras-o nu s-a putut abţine!). Am murit de frică până dimineaţă. Vasile şi Gabi după ce au băut o sticlă de coniac au adormit storşi de vlagă. Noi femeile am stat de şagă până dimineţă cu Iulică. Ştii cum e el când se dă cocoş! Am murit de frică aşteptând să vină ursu.

     Am mai rătăcit prin oraş şi trecând pe lângă Biserica domnească Sfântul Gheorghe din centru către ora prânzului, am intrat în barul Union să beau un pahar de votcă. Nu l-am mai băut! I-am văzut pe amândoi certându-se, în public nu la mine acasă. Ultimele cuvinte aruncate peste masă ale individului au fost:
    –Curvo! Uite că ţi-a venit amantul! Şi a plecat fără să-şi plătească consumaţia. M-am aşezat lângă ea, avea lacrimi în ochi, dar şi un zâmbet de uşurare. Am chemat ospătarul şi am plătit nota. Am luat-o pe după umeri şi am ieşit afară să luăm un taxi. În faţa blocului am coborât şi am urcat scările. Ea a scos mai repede cheia decât mine. Aveam un rest de votcă într-o sticlă din frigider. Un pahar şi încă unul, până ce am uitat de noi cine suntem...