În locuinţele monocelulare, camera de locuit casa, îndeplinea toate funcţiile familiei. Astfel, pentru a evita pericolele viitoare, concepţia, naşterea, căsătoria şi moartea se realizau în acest spaţiu sacru şi intim.

Această încăpere era împărţită în colţul cu vatra, colţul cu masa şi colţul cu patul, toate având funcţii bine delimitate în gândirea ţăranului român. Punctul de raportare în alegerea colţurilor era icoana. Locul patului era ales în aşa fel încât să se formeze o axă magică pe orizontală pat – icoană (să dormi cu faţa spre icoane) sau pe verticală, capul omului – icoană (să dormi cu capul sub icoană). Tot despre crearea unei axe magice este vorba şi în raportul vatră – icoană, în acest caz întâlnirea pe diagonală a însuşirilor magice a celor două puncte extreme ale axei creând în odaia de locuit, spaţiul necesar regăsirii securităţii primare a vieţii fără probleme. Vatra casei şi vatra satului înseamnă miezul locului. Ea este aleasă şi confirmată prin rituri de întemeiere şi de construcţie. Este un loc bun, curat şi cu rod. Vatra este legată de foc care înseamnă căldură, lumină, hrană şi viaţă. Sacralitatea vetrei este reflectată în numeroase credinţe ale poporului: vatra e mama noastră, care ne hrăneşte şi ne încălzeşte. Importanţa focului este egală cu aceea a apei. Nici o casă şi nici un sat nu se întemeiază decât lângă o apă. Fântâna şi vatra au semnificaţii aproape identice, dar situate la poli opuşi. Prima în jos, în pământ, a doua în sus spre cer. Vatra este în fapt un loc, cu dimensiuni variabile, care tinde să se abstractizeze semantic, deoarece se îndepărtează de reprezentarea lui obiectuală, chiar pare că nu mai are nici o legătură cu focul, sau că legătura aceasta a slăbit enorm. Totuşi, în toate cele trei cazuri care ne interesează pe noi cu deosebire, adică vatra satului, vatra casei şi vatra focului, trimiterea la noţiunea de foc poate fi explicată lesne în

plan istoric. Vatra satului nu înseamnă doar locul central al aşezării, ci întreg perimetrul aşezării, uneori extinzându-se pentru a cuprinde şi proprietăţile înconjurătore. Această suprafaţă teritorială trebuie mai întâi impusă, apoi recunoscută şi în cele din urmă păzită de forţele malefice. Pe locul unei noi vetre de sat se bate un stâlp sau un par, ca simbol al întemeierii, având rol de axis mundi, în jurul căruia se derula întreaga construcţie. Acelaşi lucru se face şi cu ocazia construcţiei unei case noi, ceea ce aduce cu gestul modern de a înfige steagul într-un sol nou descoperit. Romulus a trasat cu plugul hotarul Cetăţii Eterne, spune legenda, dar acelaşi lucru îl făceau şi triburile algeriene şi îl făceau şi românii ca să se apere de ciumă, şi de alte molime, când în plus, construiau şi câte nouă vetre, pe care ardeau focuri, până ce duhul bolilor părăsea aşezarea. De altfel, roata, cercul, ocolul, până să devină simboluri solare, au fost mijloace de apărare magice, cu sorginte în roata animalelor sau roata câinilor când aceştia sunt atacaţi. Indiferent care este forma vetrei satului, obiceiurile practicate pentru a feri acest spaţiu de spiritele malefice au o gestică sau o organizare colectivă de tip circular.

 

Vatra

 

Vatra casei repetă în mic pe cea a satului. Casa părăsită sau rămasă fără moştenitori, de asemenea şi satele părăsite, în care nu se mai locuieşte, sau în care nimeni nu mai face foc, capătă semnificaţii magice şi sunt numite în popor locuri rele. Casa este şi ca noţiune în toate limbile, feminină, paznicii sunt masculini ca şi focul care este principiu masculin. Dacă primele două vetre a satului şi a gospodăriei necesită într-un sistem de credinţe bine închegat, ritualuri care să le ferească de imixtiunea duhurilor necurate, fiind deci situaţia de a primi dar nu şi de a oferi, în schimb vatra casei, ca deţinătoare şi purtătoare de foc permanent îndeplineşte şi rolul de a oferi. De aici şi bogata simbolistică pe care i-o adjudecă. Din cele mai vechi timpuri vatra este întruchiparea şi sufletul casei, un loc sacru, pus sub incidenţa divinităţilor feminine şi a strămoşilor familiei, a neamului. Vatra este legată de foc şi pregătirea hranei, este un centru vital, un adevărat sanctuar. Simbol al vieţii în comun, al casei, al unirii conjugale, al dragostei, al îngemânării focului cu ceea ce-l conţine, vatra reprezintă un centru al lumii. Vatra reprezintă comunicarea oamenilor cu forţele supranaturale. De aceea lângă vatră se făceau vrăjitorii, se spuneau poveşti. În jurul vetrei arhaice se practica întreg ceremonialul obiceiurilor de peste an sau cele din ciclul vieţii omului. În acest spaţiu vatra deţinea funcţia centrală a habitatului uman. În relaţie cu ea se organiza nu numai spaţiul locuibil ci şi timpul ce măsura ceremonialurile de factură mitico - magică. Vatra ca element primordial al locuinţei a fost dintotdeauna un altar domestic, un punct de convergenţă a spaţiului intern cu cel aferent locuinţei. Vatra la români a fost un simbol al statorniciei, de aici, prin extensie, ajungându-se la termenul de vatră strămoşească.

            Cursul anotimpurilor determina momentul sărbătorilor. Încă din negura timpurilor, riturile de mulţumire şi de sacrificiu erau celebrate imediat ce soarele atingea punctele semnificative de pe orbita sa, adică solstiţiile de iarnă şi de vară. Cea mai mare importanţă a fost acordată solstiţiului de iarnă, perioadă a anului în care zilele încep să devină mai lungi. Orientalii îi închinau un cult lui Mithra, divinitate a luminii, simbol al castităţii şi al purităţii; el combătea forţele malefice. Astfel, 25 decembrie devinea cea mai importantă sărbătoare a anului mithraic: se sărbătorea renaşterea zeului neînfrânt. Biserica pentru a împiedica acest cult păgân, nu a azitat să-l proclame pe Iisus Hristos sol invictus (zeu, soare, neînfrânt). Totuşi rămăşiţele cultului păgân al soarelui au trăit mai deoparte prin unele obiceiuri populare. În ajunul Crăciunului se cunoaşte obiceiul aprinderii în vatră a unei buturugi întregi care era păzită să nu se stingă întreaga noapte. Obiectul este legat de semnificaţia solară a sărbătoririi Crăciunului, vatra constituind actul ceremonial al arderii butucului, liantul dintre om şi Cosmos în momentel de criză cosmică (solstiţiul de iarnă). Scormonitul în foc vizează aceeaşi funcţie solară a focului prin potenţarea forţelor lui. Arderea lemnului are şi o funcţie sacrificială, distrugerea totală prevestind regenerarea. Practica butucului aprins în noaptea de Crăciun capătă şi o funcţie fertilizatoare. Astfel, în satele maramureşene obiceiul este de a arde o creangă groasă în noaptea Crăciunului, întrucât se crede că fără ea rămâne săracă tot anul.

            Soarele este focul care luminează întunericul, înseninează cerul,biruie răul şi jos pe pământ, şi sus, în cer. El este rege, tată, simbol al nemuririi. El este reprezentata asemeni unui disc, având zimţi în formă de raze drepte şi asemănătoare flăcărilor. Focul vine din cer, deoarece el urcă, pe când apa vine din pământ deoarece coboară ca o ploaie. Aspectul distructiv al focului comportă şi un aspect negativ şi a stăpâni focul este o funcţie diabolică. Focul este ceresc şi subteran, instrument al unui demiurg şi al unui demon. Focul htonian reprezintă înţelepciunea umană, iar focul uranian înţelepciunea divină, puterea religioasă având prioritate asupra profanului. Semnificaţia sexuală a focului este legată de prima tehnică de obţinere a focului prin frecare dus - întors, imagine a actului sexual. Aceeaşi remarcă se regăseşte şi la Mircea Eliade, focul obţinut prin frecare este considerat drept rezultatul unei uniri sexuale. Asemeni soarelui prin razele sale, focul, simbolizează acţiunea de fecundare, purificare şi iluminare. dar prezintă şi un aspect negativ: întunecă, sufocă, arde şi distruge; e vorba de focul pasiunilor, al pedepsei, al războiului. Focul se deosebeşte de apă prin aceea că simbolizează purificarea prin comprehensiune, până la forma cea mai spiritualizată prin lumină şi adevăr. Considerată loc curat, privită cu bunăvoinţă de duhurile pădurii, pentru că pe vatră se ard lemne, dar şi de cele ale vântului, vatra prin hornul ei, este loc de circulaţie pentru o serie întreagă de întruchipări mitice. Pe aici intră zmeul sau zburătorul, care pot fi opriţi înfigând un cuţit în vatră. Să nu mănânci pe vatră căci mănânci norocul şi tragi a sărăcie; să nu dai foc seara că dai somnul celor din casă; să nu dai foc din casă când ai copil mic, că plânge copilul, să nu scuipi în foc pentru că faci beşici pe limbă. Dar dacă vuieşte focul în vatră e semn că te vorbeşte cineva de rău şi atunci poţi scuipa spre a alunga duhul necurat de acolo. Dar vatra şi dă pentru că se iau nouă cărbuni şi se sting în apă pentru deochi, sau ajută la descântecele pe care le însoţeşte. Se spune că atunci când pleci de acasă e bine să pui tăciuni sau spuză sub pragul uşii şi apoi să-l treci, pentru ca farmecele să nu se atingă de tine. Magia aprinderii primului foc la mutare în casă nouă presupune o serie de practici, majoritatea fiind considerate interdicţii. Unele dintre acestea se leagă de sănătatea familiei şi a animalelor. Să nu se aprindă primul foc cu lemn de soc pentru a nu-ţi pica dinţii sau pentru a nu produce scârbă în casă, să nu se pună în primul foc coajă de caş, că fată oile miei cu picioare strâmbe, dacă laptele este lăsat să dea în foc, creapă ţâţele la vaci, să nu pui în primul foc coajă de pâine deoarece grâul e sacru. Să nu se pună rug pe foc, că plânge Sfânta Fecioară. Socul, răchita şi nucul se vor evita când se face primul foc, fiind considerate plante sfinte.

            În momentul mutării în casă nouă, nou - născutul se pune pe vatră, ca să nu se deoache aşa cum nu se deoache cuptorul. Este vorba de o magie prin contact. Şi viţeii proaspăt fătaţi se aduceau în casă şi se loveau cu capul de cuptor ca să nu se deoache şi să fie sănătoşi. La vatră se oficiau vrăjitorii cum ar fi acelea de aducere a drăguţului pe sus. Se practicau şi rituri menite să îndepărteze calamităţile naturale precum grindina, vântul, ploaia, trăsnetul, aşezând cociorva şi lopata în formă de cruce lângă vatră. Fiind considerată sacră, vatra nu se strică la demolarea unei casei. Numărul credinţelor şi superstiţiilor legate de vatră este impresionant în folclorul multor popoare. În multe dintre ele nu era permis a se săvârşi fapte rele în faţa vetrei. Naşa întoarsă de la botez, loveşte copilul cu capul de cuptor de trei ori “ca să fie bun aşa cum e cuptorul”. Mireasa intrând în casa socrilor trebuie să îmbuneze sufletul strămoşilor. Ea strângea în braţe cuptorul.

            Pentru a cunoaşte “ce belşug va fi în bucate” în anul ce vine, în seara de Anul Nou pe Valea Izei, femeile iau pe o tavă cărbuni aprinşi din foc, pe care îi lasă să se stingă. Fiecare cărbune reprezintă un anume fel de cereale, zarzavat sau alte produse agricole. Cărbunele care are, după ce s-a stins, cea mai multă cenuşă reprezintă bogăţia viitoare a plantei pe care o simbolizează. În noaptea de Bobotează casa devine o adevărată scenă pe care se desfăşoară o serie de practici magice de aflare a ursitului, a “orândei”. Fetele fac un “cocuţ” din nouă linguri de făină pe care îl frământă în saramură. Fură apoi un “resteu” de la jugul unui vecin, desfăcând cu acesta în două părţi, de la apus la răsărit, focul de pe vatra cuptorului. “Cocuţul” se coace între cele două focuri. Fata care vrea să-şi viseze ursitul trebuie să mănânce acest “cocuţ” fără să mai bea apă până a doua zi. Dintre riturile deosebite, înregistrăm uciderea soacrei rele la Lăpuş, despre care se crede că ar putea compromite noua familie. „Când sose la casa mirelui, mireasa mere la vatră şi să făce că-şi tomneşte rotia, ori oarice la haine şi pă ascuns sufla în vatră de tri ori. Atunci ceie soacră să duce di pă lume.”

            Sunt interesante şi credinţele cu privire la coacerea pâinii în vatră. După ce a dospit aluatul, se frământă, şi dacă face beşici înainte de a-l pune în cuptor să nu te miri, că se deoache şi dă înapoi. Când se pune în cuptor, se face cruce, deasupra gurii cuptorului cu lopata. Când se pune numai o pâine în cuptor şi intră cineva în casă, se zice că acela e gol are numai o cămaşă. Pâinea în cuptor nu se numără, că rămâi fără pâine, sau chiar poţi atrage moartea. Dacă a dat laptele în foc, şi se ia de pe vatră, nu se mai pune înapoi, că se întoarce vaca la alungat. Când curge făină pe vatră Sfânta Fecioară stă în genunchi până o măturăm spre a nu arde în foc Fiul Acesteia. Pâinea uitată pe cuptor nu se mănâncă, nici mâncarea uitată pe vatră, ca să nu uite oamenii de tine. Astfel de pâine se strânge pentru farmece, se dă la fete, ca să le uite lumea şi să nu se mărite; se dă la vite când prea mult se alungă, se dă la beţivi, spre a uita de băutură. Cine uită pâinea în cuptor poate muri. Femeia însărcinată să nu mănânce de după foc, să nu aibă copil tâlhar. Fără să vrea fură ce vede cu ochii. Îndată ce se scoate pâinea din cuptor se aruncă lemne în foc, pentru a avea pe lumea cealaltă scară de suit la cer, sau ca să nu şezi cu gura căscată pe lumea cealaltă şi totodată pentru a nu rămâne cuptorul gol.   Focul, tot cu rol purificator, este folosit şi în scopul de a înfăţişa oamenilor şi partea sa demoniacă. Focul este prezent în iad, unde îi arde pe cei cu păcate, dar mai ales este justiţia din urmă. Dacă apa, primul element al existenţei universului, revine sub formă de potop pentru a anula o lume şi face loc alteia aşezată pe temelii mai drepte, focul este cel din urmă judecător şi cel mai aspru.