Vorbeam în MARGINALII (10) despre preocuparile lui Platon referitoare la definirea noțiunii de "artă", urmând calea originii acesteia.
          Întâlnim însă la Platon încă un aspect al artei pe care acesta avea să-l prezinte drept fundamental, cel puțin în dialogurile sale de mai târziu.
          Astfel, fondatorul celui de-al doilea aspect al artei apare la Platon tot ca "un Prometeu" (FILEB, 16c), ṣi care nu este altcineva decât personajul istoric Pitagora, întemeietorul aritmeticii ṣi-al geometriei, dar ṣi promotorul măsurării în slujba simplelor iscusințe practice, prin cercetările inițiate de el.
          În felul acesta, omului i s-a dat putința nu numai de a construi, a țese ṣi a lucra pământul, ci ṣi putința de a proceda ṣi invers, adică de a  țese, de a lucra pământul ṣi de a construi în mod eficient, învățând să-şi numere ṣi să-şi cântărească materialele ṣi instrumentele de lucru, ceea ce denotă faptul că dominarea naturii ṣi capacitatea de satisfacere a propriilor necesități au fost mult mai pronunțate acum,  decât în perioada prematematicii, prin înlocuirea experienței inculte cu experiența cultă.

          Această a doua cale a artei, "cale mai bună", după Platon, ar fi un adevărat dar al zeilor, care dar ar fi coborât din cer însoțit de "un foc sclipitor".
          Folosindu-se de toate procedeele literare pe care le stăpânea, Platon asociază înțelesul mai adânc al acestei căi pitagoreice cu atmosfera unei însemnătăți prea puțin apreciate. Astfel, declară el, "Prin aceasta, toate invențiile artei au fost aduse la lumină"(FILEB, 16c), iar prin respectarea "etalonului măsurii", care etalon stă în mijlocul metodei, operele artiştilor au reuşit de fiecare dată să fie "bune şi frumoase"(POLITICUL, 284b).
          Drept variantă a acestui demers matematic, Platon alege ca sorginte a oricărei descoperiri, a oricărei excelări şi frumuseți ale artei, nu opera matematică în sine, nu măsurarea abstractă care se ocupă cu adunarea, scăderea, înmulțirea şi împărțirea infinită a unor unități neutre, ci acea variantă care ține seama de scopul pe care artistul îl are în vedere în procesul concret al măsurării.
          Platon face această alegere motivând prin faptul că adevărata artă a dialecticii, care nu este alta decât extrema dezvoltare a căii superioare, diferă întru totul de controversa matematică purtată în gol, controversă ce se străduieşte să găsească "numărul întreg" al unui lucru, în loc de a-i da posibilitatea calculului să treacă în mod nechibzuit de la unitate la infinitate (FILEB 16e). În felul acesta, omul, croitorul, bunăoară, nu măsoară materialul, alias țesătura, numai pentru plăcerea de a pune în mişcare "mai marele şi mai micul" sau "unul şi multiplul", ci pentru a stabili cantitatea exactă de țesătură necesară pentru crearea unui costum.
          Asistăm aşadar la o comparare a marelui şi micului cu un etalon mediu sau ideal, calcul raportat la scopul dorit sau la binele căutatat, care, după Platon, diferențiază la modul absolut arta eficace şi rodnică, de tratarea întâmplătoare(FILEB 17).