AVALANȘA

Și-au pus brazii căciula de zăpadă,
Iar munții se adună ținând sfat,
În vale-o avalanșă stă să cadă
Și trebuie oprită neapărat!

De unde are-atâta enervare
De unde-atâta clocot interior,
De unde-i vine nebunia, oare,
Cascadă albă ce coboară-n zbor?

Un vuiet sumbru se ridică-n slavă    
Și un strigăt peste el se-aude,
O căprioară-i prinsă-n alba lavă
Ar fugi... Nu știe cum! Și unde?

Un căprior, prinzând rapid de veste,
Se luptă din răsputeri s-o scape,
S-o ducă spre finalul de poveste     
În care își vor fi mereu aproape.

Un freamăt alb, un cânt, se zbate-n ramuri,  
O curgere mai clipocește-ușor,
Ninsoarea stă să-și facă alte planuri
Și o cădere a pornit spre zbor.


CÂT DUMNEZEU

Cât infinit curge prin noi
Se duce... trece... Unde? Cine știe?           
În veșnicia de apoi
sau înainte, poate, să re-nvie...

Câtă lumină este-n noi
Se scurge-ncet... Unde dispare, oare?
În întuneric, înapoi,
sau se ascunde într-un miez de soare?

Câtă pace ar încăpea în noi!
Dar n-o păstrăm... Neliniștea străină      
Strivește viața prin război,
Și raiul se preschimbă în ruină...

Cât Dumnezeu este în om  
Rămâne... atâta timp cât omu-i viu,    
În universul din atom,
Plecând apoi... mai devreme, mai târziu,

Să creeze, având model al nostru croi,
Infinituri împletind cu noi, din noi...
Cu noi, din noi...


NUNTĂ LA COLIBIȚA

E-o liniște de dor albastru     
Ce-n brațe își cuprinde firea
Și-o izolare de sihastru
Ce-nvață ce e nemurirea.

Aicea ceru-și spală-n ape                  
Posacii nori cu plumb pe spate,    
Îi limpezește-apoi în pleoape
Cu lacrimi sincere, curate.  

Atunci când noaptea e cu lună
Pădurea e și ea albastră                      
Și-n lac cu cerul se cunună,
E-o nuntă-n Colibița noastră!


NE-OM GĂSI MEREU

Ne-om căuta, de-ar fi să fie ceață...
Printre copaci de toamnă desfrunziți
Vom fi naturii mugurii-nverziți,
Găsindu-ne în tot ce prinde viață.

Ne-om căuta, de-ar fi să fie vară,
Iar când din noi spre cer vor crește frunze,
Sărutul vieții l-om sculpta pe buze,
Găsindu-ne ușor la primăvară.

Ne-om căuta, de-ar fi să fie iarnă...
De n-om vedea cărarea ce ne suie,
Ne vom ciopli din suflet o statuie,
Găsindu-ne și-n următoarea toamnă.


SALCIA ALBASTRĂ

O salcie, privindu-se pe sine,
Recompune din luciri de gânduri
Lumina pierdută printre prunduri,
Filtrând tăceri adânci printre suspine.
 
Sinele-i purtat în adieri de vânt
În risipite, fragmentate cioburi,
Pe încrețirea apei și în colburi,
Cândva rotund, el astăzi pare frânt.
 
Dar sinele, din muguri de lumină
Va recreea o salcie albastră,
La fel precum se naște-n clipa noastră
Veșnicia, măreață și divină.


NOI AVEM DE TOATE

Pe drumul vieții,
de vom căuta,
vom găsi în noi
amintiri și uitări,        
lumini și umbre,
din senin cad ploi,             
nădejdi, disperări
- cresc flori uneori  
și-n negrul noroi!
Iubind, răsărim                
în fiece zi
și-apunem în doi,
căci și viața e
un apus răsărit
în ziua de-apoi.
٭       
Pe drumul vieții
zărim întâmplări
mai vechi sau mai noi,
repetabile
veniri și plecări,
esențe și spoi,    
iubiri, supărări,
mersu-nainte
cu pașii-napoi,
tembeli ce decid  
la masa de șah
intrări în război,          
sărmani ce devin
făr-a lor voie    
ai lumii eroi,
săracii bogați
în spirit ales
sau doar în nevoi
și cei ce vor fi        
bogații săraci    
ai unei lumi noi.
٭      
Pe drumul vieții
avem de toate:                            
cucută, trifoi,
vremelnicie
 - dimensiunea
umanului croi,        
și-nveșnicire
țesută cu har,
creată în noi.