Cântece pentru Inanna
moto: în fond, nu există decât sex şi moarte; restul e decor.

Cântec pentru Inanna, 2

îngheţase pe faţa ta lumina,
oglindă aburită erai
înaintea gurii mele fierbinţi.

doar o respiraţie - flacăra
din spatele suprafeţei înecate în ceaţă.

singură vei începe lumea,
ca şi cum ai aprinde o ţigară
la fereastra oarbă a mansardei,
după o noapte întreagă pierdută
între o rătăcire şi o altă rătăcire,

cu sudoarea unei dimineţi,
a unei epuizări, a unei dezamăgiri
întipărită în pielea moale a pântecului roditor.

trântisem uşa pentru totdeauna,
drumurile noastre nu se vor mai încrucişa,
ultimul barcagiu a pierit demult în furtună,
oasele mele se vor odihni
pe malul celălalt al mării.


Cântec pentru Inanna, 3

coapsele tale ascund un animal sălbatic,
ogarii încă aleargă în păduri
urmând aromele-i de mosc,
îl îmbraci în carnea-ţi fierbinte,
îl aperi şi-i hrăneşti înverşunarea
din prea mare mila ta.

el te răsplăteşte cu darul lui,
cu sămânţa lui călătoare
din care se stârnesc libelulele
şi umplu aerul
respiraţie cu respiraţie
înnodate înainte de a se elibera
de coaja oului şi a îmbrăţişa zborul.

trupul tău se pliază după voltele
pe care le face sub cerul albastru,
ca un cearşaf furat de vânt de pe culme,
ca o împărţire la şapte,
noapte de noapte,
umedă ca iarba de roua unei sfinte dimineţi
de aprilie.


Cântec pentru Inanna, 5

e goală-n aşternuturi luna,
sub ea ascunzi un trup lasciv,
cum îngropat într-un tablou votiv
e visul de-a te dărui întruna.

pântecul tău ca soarele cel mare de la apus
grăbit să se ascundă sub dealuri înverzite,
respiră ceața albastră din calea laptelui
şi-mi aşteaptă întoarcerea din pribegie.

pântecul tău roditor, sânul tău răscolitor,
aşteptarea ta ca un peşte vânat de alt peşte,
eu plutind pe mările sudului, în voia curenţilor,
în voia sorţii, fără nici un orizont de iarbă,
în care să danseze fete de porumb şi fete de stafidă,
ca în povestea roşcatei tori amos,
pierdută la new york, în wallabout bay,
într-un nor de praf auriu -
ah, de ea nu mai ştie nimeni nicăieri nimic.

(aparté: the man with the golden gun thinks he knows so much – omul cu pistolul de aur ştie atât de multe! – dar el nu poate ieşi din afişul vechiului cinema 86th street)

pântecul tău împăcat cu sine
aşteaptă o furtună care nu mai vine.


Cântec pentru Inanna, 7

ai înghesuit în pântec toate cuvintele,
o magmă fierbinte le protejează,
stiletul de gheaţă nu are cum ajunge la ele,
nu are cum scrie cu sânge semnul extincţiei.

trec de pielea albastră, trec de pielea verde,
deschid poarta oranj şi mă strecor
pe sub arborii de cafea, mă aştepţi
şi mă sorbi în lăuntrul tău carnivor.

de-o atât de înaltă tensiune,
ni s-au amestecat uleiul şi apa,
mă scalzi între litere şi vagi diacritice,
mă cuprinzi în veştminte de purpură.

supraveghez de pe acoperişul de ţigle
nesomnul lui david visând la batșeba,
tu închipui o crimă pasională la zidul cetăţii,
suntem una, trupul şi sufletul,
Dumnezeu ne va ierta, cum iată El pe toţi nefericiţii.



Cântec pentru Inanna, 8

ieri am ucis un zeu dintr-un singur gest.
azi inventez altul. îl desenez întâi pe sânul tău stâng.
o schiţă în cărbune şi sânge peste care să întinzi
şuviţe din păru-ţi verde, să nu se vadă
pumnalul înfipt în inimă încă din naştere.
ai trăit cu el acolo ca să înveţi ce înseamnă iubirea
şi sacrificiul, ca să înveţi mersul pe ape şi somnul
în ierburi aromate, baia în râuri repezi şi
marele dezmierd al trecerii mele pe lângă
trupul tău îmbrăcat doar în zâmbet.

e un cer murdar deasupra mlaştinii în care
ne odihnim oasele. mai ucid un zeu şi mai desenez
un zeu de turbă pe sânul tău drept, eliberat.
o deşertăciune în plus nu schimbă viziunea
asupra lumii, nu schimbă sentimentele revărsate
pe pajişti, ca peştii după un potop important.

cad sunete peste noi ca nişte meteoriţi
din altă galaxie! se ceartă suflătorii cu viorile
în şeherazada lui rimsky-korsakov!
ce concert de crăciun!

mai ucid un zeu şi adorm cu faţa scufundată
în pântecul tău fierbinte care se ridică şi coboară…


Cântec pentru Inanna, 10

pentru a. b.

mă îmbrac în tine
cum se-mbracă-n carne glonţul
plecat dintr-un revolver îndrăgostit.

e dansul tău ca blânda rugăciune
care sugrumă-n noapte umbra –
o haină veche agăţată-n soare,
o pasăre ce-şi strânge-n gheare zborul
şi-n mare cade îmbrăţişându-l.

sugrumi un înger şi-mi crestezi obrajii,
mi-arăţi cum creşte o casă peste noi
şi rătăcită în dulapuri goale
îmi spui poveşti aflate de la şerpi,
cu orizonturi ce se sinucid
şi îmi lipesc pe faţă măşti de sânge.

mă îmbrac în tine ca-ntr-o mătase caldă,
sunt subteranele cu-n dulce întuneric impregnate,
în vene-mi curge o rumoare de mesteceni,
şi mii de fluturi îşi adulmecă o cale de ieşire.

hai să-mpingem universul peste margini,
să-l lăsăm să cadă-n chin şi-n vrajă,
să-l înlocuim cu un vas de cositor
în care să ne aşternem amintirile din copilărie
şi visele din adolescenţă şi ratările penibile
de la patruzeci de ani – hai să dansăm un tangou
pe lespezile care ne vor acoperi, cândva,
carcasele de energie decăzută, reciclabilă,
pe lespezile deasupra cărora
se înalţă acum catedrale de aer
să dansăm printre rafalele de mitraliere ca şi cum
a venit clipa în care inimile noastre se recompun
într-o implozie catastrofală, suntem un punct,
suntem punctul de unde începem lumea,
la marginea unei păduri de hârtie, file rupte din
Biblia repovestită pentru nevăzători.
hai să inventăm simţurile
şi să ne bucurăm de uimirea lor în faţa neantului.


Cântec pentru Inanna, 12

şterg din calendar ultima zi de iarnă,
desenez în loc inflorescenţe
pentru beţia albinelor şi ele duc mai departe
o primăvară păstrată în polenul de pe antene,
în mişcarea lentă a aripilor înainte de a deveni zbor.

şterg din calendar ultima zi de iarnă
pentru ca restul vieţii tale să înceapă
descoperindu-ţi adevăratul trup fierbinte de lumină,
structura surâsului în care sânu-ţi leneş se aşează,
îmbrăţişarea în care adormi ca-n fânul
cosit de mine-n zorii unei toamne blânde.

şterg din calendar ultima zi de iarnă
şi în locul ei presar praful din care începe
întoarcerea păsărilor în stele,
şi întoarcerea peştilor în păsări,
şi întoarcerea iepurilor în peşti,
şi întoarcerea libelulelor în iepuri,
întoarcerea tuturor la transparenţa
zilei de dinainte de început, de dinainte de noi,
de dinainte de spargerea oglinzii
prin care nu ne vom mai putea întoarce niciodată
în încăperea în care
ne-am fi putut cunoaşte atât de bine.


Cântec pentru Inanna, 14

sunt fluturii roşii pat pentru odihna
la care vei tânji când drumul prea lung
îţi va părea
spre casă calea e-ntotdeauna mai grea
nici eu nu am să ajung
să-mi înveştmânt singurătatea
în catifeaua pielii tale înmiresmate

sublimă sublimare în briza plăpândă
respiraţia cu care plămânul meu îndrăgostit
se învredniceşte să te închipuie din amintiri
din fragmentele unui oraş păstrat
de cioburile oglinzii - eşti aşa de departe
eşti aşa de verde în câmpul de mentă
şi de cicoare - tu râvneşti la soare
şi el râvneşte la umbrele tale
în care mă păstrezi
alcătuit precum aluviunile în văile largi
ale unui torent sezonier

sunt fluturii pat
pentru odihna ta însângerată
calea se deschide spre orice viitor incendiar.


Cântec pentru Inanna, 15

tu eşti făptura – vag ecou al tristeţii
ce-mi învăluie inima şi-mi lipeşte palmele
de tâmple – şi iar curge pe mine
ca o manta de hârtie acel
cald sentiment al zădărniciei
de care am tot vorbit, am ţinut
şi conferinţe pe la case mari
ori am colindat cu el pe la casele mici

tu eşti făptura care făptuieşte -
e o mişcare continuă în lăuntrul tău
ca o locomotivă cu aburi
traversând câmpiile nesfârşite
ale dorinţei - e ca şi cum
ai ocupat provincia zâmbetului
şi ai închis graniţele –  dorinţa
din dorinţă naşte, o hrănire perpetuă din sine
pentru sine, doar tu şi fapta, ochi deschişi
spre înlăuntru şi orbi spre afară, spre deşertul
părăsit de oaze şi de şansă

e plin de miere şi de zumzet stupul,
flămândă, ceaţa îţi înghite trupul
şi, ca un câine, muşcă mâna ce mângâie -
în urmă, vagi arome de mosc şi de tămâie.


Cântec pentru Inanna, 16

hai să vedem din nou prima dată
filmul din care părea să fi coborât
firavu-ţi trup în clipa de început
când s-a lăsat de zbor sedus

pe pielea ta murea-n cristale marea
cu soarele într-un dezmăţ de scaldă,
secat de dor căuşul inimii tânjea
o aripă, un vis închis în lacăt de sidef

mi-e dor de tandra ta indiferenţă
când iar în jurul nostru turnuri cad
şi-n valuri se scufundă – duc cu ele
mirarea mea de slobod înecat