Nu se gândise de la început să plece, nu-i trecuse prin cap aşa ceva. El nu plecase „cu valul”, ci mai târziu, după ce mulţi se întorseseră deja. Cel puţin aci, în satul lui, aşa se întâmplase. Dar auzise că mai peste tot se petrecuse la fel. Cei care plecaseră primii sau printre primii se întorceau de-acuma de tot. Aşa o să facă şi el. O să stea câţiva ani şi o să se întoarcă. Va rămâne acolo doar cât va fi nevoie. Nici măcar o zi mai mult.
     Se gândea că e cam bătrân şi nu ştia dacă o să facă faţă. Nu mai era aşa de uşor, că se apropia de cincizeci de ani. Se cam temea, cu toate că muncise toată viaţa lui.
      Însă nu munca îl înfricoșa, era obişnuit cu truda. Că doar asta făcea zilnic. Îi era să nu se facă, Doamne fereşte!, de râs. Faţă de ai lui şi faţă de străini. Şi nici nu ştia prea bine cum o să fie cu adaptarea asta despre care îi mai auzea pe unii vorbind. Înţelegea despre ce e vorba, nu era străin pe de-a-ntregul de cuvintele mai pretenţioase. Nu citise el prea multe cărţi, dar făcuse liceul. La timp şi la zi.

     Îi era greu să nu se gândească la toată viaţa lui de până atunci. O viaţă de om. La care trebuia, de-acum, să renunţe. Că, uite, case falnice se iveau în sat unele după altele. Una chiar lângă a lui, care acum părea pipernicită pe lângă asta mare, a lui frate-său, mai mic cu zece ani decât el. Plecat demult, cu îndrăzneala vârstei, de-acasă. Îşi făcuse un rost bun acolo, la Londra, şi unul la fel de bun aici, în sat. Nu rămăsese de căruţă. Cum era să stea tocmai el, om în toată firea, aşa, cu mâinile în sân!?
      Casa lui, a bătrânească, părea acum o colibă pe lângă cele noi care se-nălţau rapid. Răsăreau din pământ dintr-o dată, ca tămâioarele primăvara. Vile cu etaj ridicate cu banii trimişi de consătenii lui, plecaţi, atât de mulţi, să-şi rupă şalele prin alte zări unde chiar erau răsplătiţi pentru osteneală. Dar casa veche nu fusese mereu aşa. Sau nu păruse a fi. Pe vremea cealaltă, când nici nu te-ar fi dus gândul că, vreodată, vei putea pleca dincolo de hotarele ţării ăsteia, era chiar arătoasă, că taică-său fusese om gospodar. Făcuse şi bătrânul ce fusese în stare în condiţiile date. În orice caz, se străduise, asta era fără putinţă de tăgadă.
     Nu-i era gândul la avuţii nemăsurate, nu de-asta voia să plece. Nici vorbă să fi refuzat niscaiva bogăţii‚ dacă s-ar fi întâmplat să i le ofere cineva. Dar îndestularea peste măsură nu era ţelul lui suprem. Altul era motivul pentru care alesese să ia lumea în piept. Vârsta nu mai era potrivită cu idealuri de-astea mari, de înavuţire. Dorinţa lui era să ridice o casă cu etaj, cum aveau frate-său şi ceilalţi din sat. Maşina nu era un scop, nu credea că i-ar fi fost necesară. Lasă, maşini aveau şi băiatul, şi fratele. Câte două. La ce i-ar mai fi trebuit şi lui una?
      Dar casă cu etaj, vilă, ar fi vrut. Şi câţiva bani pentru bătrâneţe. Să aibă și el parte de-o existență demnă. Să nu stea, mai târziu, pe capul copiilor.
     Asta cu viaţa demnă o auzise de multe ori de-a lungul anilor, însă nu-i dăduse atenție. Numai acum, în vremea din urmă, începuse să-i dea târcoale mai des. Poate era din cauza vârstei, însă nu-şi dădea seama foarte clar. Totuşi, era adevărat, odată cu vârsta se schimbă multe. Probabil că de-aia dădea şi el, la anii ăştia, o valoare mai mare cuvintelor ăstora care nu-l impresionaseră peste măsură până acum câtăva vreme. Era limpede, ar fi vrut să reuşească, așa cum reuşiseră unii, nu puţini. Şi nu numai prin satul lui, ci şi prin alte colţuri de ţară. Era tot mai convins, cu fiecare zi, că nu puteai rămâne în urma timpurilor, că trebuia să fii în pas cu vremurile, să evoluezi. Fie şi un pic, acolo. Avusese nevoie de puţin curaj şi, într-un târziu, îl găsise. Îi era mai mult de maică-sa, se tot gândea la cum o să se descurce ea, aşa, singură. Spera s-o mai ţină Dumnezeu sănătoasă măcar câţiva ani, până s-o-ntoarce el. Deocamdată era bine, o vedea încă în putere și cu destulă forţă să ţină gospodăria. Avea încă acea vigoare care le părăseşte târziu pe femeile de la ţară, obişnuite să trudească la şaptezeci de ani la fel ca la treizeci. O să-i trimită şi bani, negreşit, să aibă cu ce plăti oamenii care s-o ajute la muncă. Să nu se transforme pământurile în pârloagă. Patru-cinci ani nu erau o viaţă de om! Ce să fi făcut, aşa era acum, cu vremurile astea, noi!
     Când aflase despre plecare, pe maică-sa o arsese rău de tot la inimă. Nu de grija ei o arsese, ci de grija lor. Uite, acum pleacă şi ăsta, ăl mare, ce-o fi cu ei, Doamne? De ce-or fi luând copiii ăştia, unul după altul, calea pribegiei? Însă, chiar aşa, bătrână, cum era, şi ajunsă de multă vreme la vârsta înţelepciunii, nu se pricepea de niciun răspuns. Fiindcă nimic şi nimeni n-o pregătise. Nici pentru astfel de întrebări, nici pentru răspunsuri potrivite. Ajutorul nu venea de nicăieri, nimeni n-o ajuta să înţeleagă.
      Nu a încercat să se împotrivească. Ar fi făcut-o în van, băiatul era hotărât. Ce ar mai fi avut de zis ea, o sărmană femeie în vârstă care nu era în stare să ţină pasul cu vremurile?!...Cu vremurile astea, noi!...Atâta doar că, de la arsura din ziua aceea, îi părea că nu mai era ea, fiindcă nu mai ştia pe unde umblă, nu mai ştia pe unde calcă. Nici vederea nu mai era ca altădată. Uneori era încețoșată, ca și cum o pânză deasă, țesută de un păianjen zelos, i-ar fi acoperit fața, ciuntind fără milă din agerimea de până atunci. Ochii ei nu mai priveau atât de mult în exterior, spre lumea de afară. Ziceai că se-ntorseseră aşa, cumva, pe dos, şi căutau mai mult în interior, înlăuntrul ei. Înspre suflet, cum ar veni. Se mai şi cocârjase puţin. Îmbătrânise mai tare, dintr-o dată, dar nici nu ştia. Nu erau aspecte care să intre în sfera ei de preocupări. Nici pe departe.
     De plâns cu lacrimi nu plânsese cu alţii de faţă, ci numai aşa, în ea, cu ochii uscaţi şi cu inima grea. De parcă în inimă i se duceau toate lacrimile alea pe care şi le înghiţea. În singurătate nu le mai ascundea, nu întotdeauna, când nu mai putea le lăsa să curgă. Însă inima rămânea la fel, grea, nu se făcea deloc mai uşoară. Tot puhoiul acela de lacrimi, picurat acolo și pe care arareori îl lăsa să se reverse, zăcea strâns într-o chingă care îl ținea captiv. Avea sufletul greu. Îl mai simţise ea şi altădată, da’ ştia că n-avea ce să-i facă, îl lăsa în plata Domnului!...Poate, într-o bună zi, chiar o să se obişnuiască cu povara asta care i se cuibărise în piept şi o să trăiască mai uşor cu ea.
     În primăvara de dinaintea plecării totul fusese altfel, văzuse şi el. Atunci cutreierase mult pe dealuri. Nu se mai sătura de umblat. Le ştia de mic, de când păştea vacile, dar nu prea le luase în seamă. Nu i se păreau importante. Nişte dealuri acolo, câte nu erau aşa? Când era mititel se ţinea după vaci şi le colinda de parcă ar fi zburat, le bătea cu piciorul ca și cum n-ar fi fost dealuri, ci câmpii întinse și netede ca palma. Pe toate le străbătuse şi nicio cărare nu-i era ascunsă. Nu remarcase niciodată ceva deosebit. Se simţise bine acolo şi atât, nu zăbovise cu gândul. În orice caz, nu ca acum când nu mai dădea de capătul atâtor neliniști, atâtor frământări. Nu era o excepţie, nici pe departe. Aproape întotdeauna tinereţea nu este atentă la astfel de lucruri. Sau nu pare a fi. Nu pune preţ, pur şi simplu.
    Şi deodată, în primăvara aceea, de dinaintea călătoriei celei mari, le privea, parcă, pentru prima oară. Dealurile. Niciodată nu-i venise până atunci ideea că era legat de ele. Însă acum, pe nepusă masă, se desprindea anevoie. Nu se îndura să le părăsească. Simţea că-i vor lipsi. Ca și cum ar fi fost ale lui. Se prevestea dorul. După casă, după dealuri, după copilărie, după adolescenţă, după tinereţe şi după atâtea altele. Se rupea de toate cu un chin pe care nu l-ar fi bănuit. Şi, ca să scape de năvala aceea fierbinte ce-i cuprindea pieptul, iar când ajungea în gât se transforma în nişte ace care-l străpungeau fără milă, se trântea pe spate, cu ochii închişi, cu mâinile şi cu picioarele depărtate, ca într-o răstignire. Când țepii proptiți în gât se mai domoleau şi nu-l mai înţepau aşa de tare, deschidea ochii şi privea cerul printre vârfurile copacilor ce crescuseră atât de înalţi că aproape îl atingeau. Oricum, de acolo, de jos, aşa părea. Că uriaşii copaci atingeau cerul cu crengile din vârfuri. Se ridica după o vreme, dădea un chiot tare, să-i piară de tot năvala caldă din piept şi să se audă în tot codrul. Apoi pleca spre casă. Cu gânduri cu tot.
       Se descurcase cu bine în lumea cea mare, era mulțumit. În toată vremea în care fusese plecat reușise să îmblânzească timpul socotindu-l în zile scurse între concediile petrecute acasă. Și, cu adevărat, timpul se îmbunase și trecuse mai repede decât crezuse el atunci când plecase din sat.
         În vara de dinainte îi anunțase că e ultima dată când mai pleacă. Nu spusese de ce, poate pentru că era aproape gata casa şi el nu mai găsea un rost plecării.  Poate îl învinsese dorul, cine ştie!..Poate că cei cinci ani bătuți pe muchie, departe de casă, i se păruseră prea mulți. Și prea lungi.
Parcă-i anunţase  aşa, ca să-l aştepte. Să nu plece nicăieri până ce nu se-ntorcea el.
        Când se auzise grozăvia în sat, iarna încă nu se făcuse nevăzută, deşi ar fi trebuit. Ar fi fost cazul. Dar se schimbaseră şi vremurile, se schimbase şi vremea. Nimic nu mai era ca altădată. Aşa ziceau, câteodată, sfătoşi, oamenii. Iar primăvara, timidă, n-avea niciun fel de spor, deşi se opintea s-alunge gerul. Petice groase de zăpadă te zgribuleau încă, fie şi numai dacă te încumetai să le priveşti. Totuşi, ghioceii îndrăzniseră să înfrunte nămeţii cei îndărătnici, ce nu se lăsau alungaţi. Se dădea o luptă cu forţe inegale între clopoţeii cei firavi şi covorul gros de nea.
       Vestea ce adusese tristeţea fără margini îi trăsnise pe toţi. Maică-sa era cu vacile la adăpat, nu auzise telefonul sunând. Se tot dăduse  după treburi prin curte şi intrase târziu în casă. Abia când se pregătea de culcare a auzit soneria.
   De la capătul lumii se rosteau nişte cuvinte. După primele vorbe n-a mai auzit nimic, dar a înţeles tot. Aparate, doctori, spital, accident, băiatul cel mare. Totuşi, doctorii mai încercau. Îl vor mai ţine, o vreme, conectat.
     Conectat, da, ştia ea ce înseamnă asta. De cele mai multe ori, sfârşitul.
     De atunci n-a mai avut noapte, n-a mai avut zi. Şi, tot de atunci, timpul a început să curgă fără vreun înţeles pentru ea. Că n-a mai priceput, din clipa aceea, nici rostul zilelor, nici pe cel al nopţilor.
     Se-ntâmplase la muncă, dar pentru bătrână ăsta era un amănunt fără însemnătate. Oricum, nimeni n-ar fi putut să explice foarte clar cum îl înhăţase maşinăria. Iar pe femeie n-o  interesa nici când, nici cum. Firicelul de speranţă rămas o ajuta să se ţină pe picioare. Cât de cât, acolo.
        L-au deconectat, după o săptămână. După încă două, l-au trimis acasă. Formalităţi nenumărate pentru un sicriu închis.
      Apoi, o mare de oameni l-a urmat, tăcută, până la cimitir. Aproape tot satul. Puhoi de lume.
     Saveta, maică-sa, l-a însoţit îndeaproape. N-a lăsat pe nimeni s-o sprijine. Urca singură, proptită într-un ciomag, dealul ce-i ducea copilul pe ultimul drum. S-ar fi târât și pe un munte, dacă cimitirul ar fi fost în vârf. Suia dealul cu îndârjire, cu un soi de  înverșunare şi cu o hotărâre despre care nici n-ar fi ştiut să răspundă de unde-i venea dacă s-ar fi întrebat sau dacă ar fi întrebat-o cineva. Dar ea nu-şi punea întrebări de felul acesta şi nici altcineva n-ar fi îndrăznit s-o facă. Ştia numai că trebuia să fie lângă el până la capăt.
     Nici la întoarcere oamenii n-au fost mai vorbăreţi. Atâta doar, se întrebau unul pe altul dacă merg la pomană.
      Mergeau aproape toţi, după cuviinţă. În amintirea lui Trică.
      Că nimeni nu-l strigase vreodată ca-n buletin. Deşi avusese si el, ca tot omul, un nume în actul de identitate. De-adevăratelea îl chema Petre, Petrică, dar pe el lumea îl strigase Trică, încă de mic. Şi îi mai ziceau, după taică-său, al lui Onică.
    C-aşa fac oamenii pe la ţară de când se ştiu. Pun consătenilor nume după cum le vine, nu ţin cont de buletin. Cel mult, actul de identitate îi poate inspira.
     La răscruce de anotimpuri                                                                                                                                                            când, încă, ghioceii nu-şi scuturaseră de tot gulerele albe, de omăt, pe o vreme îmbufnată, a păreri de rău şi a nesfârşită tristeţe, lăsa în urmă satul, pentru totdeauna, Trică. Trică al lui Onică.


Grupaj de fragmente revizuite din povestirea “O viață demnă“  din volumul de proză scurtă  “De m-aș fi numit Șeherezada“, editura ELiteratura, București, 2016