Liliana Moldovan foto mica 2024– Ți-ai imaginat vreodată că amintirile mele se vor scurge ca seva unei sălcii care și-a pierdut tristețea pe malul râului unde ne plimbam deseori? Stăm amândoi sub coama ei verde și încercăm să o facem să râdă cu glumele noastre pline de har și cu gesturile tandre care ne încălzesc inimile. Copacul, curios, ascultă povestea noastră de dragoste ce trebuia să fie fără sfârșit. Îi povestim despre călătoriile noastre prin lumi străine, despre lunile noastre de miere petrecute prin odăi imaculate, despre paturile desfăcute, despre dejunurile neîncepute și cinele neterminate.
– Îți amintești, iubitul meu? Străzile se mirau că ne ținem de mână, deplasându-ne fericiți pe lângă clădiri cu reputație istorică, trecând pe lângă turiștii curioși și grăbiți. Așteptam cu sufletul plin de bucurie să vizităm biblioteca din Malta; ultima dată când am fost acolo, clădirea trecea printr-un proces de renovare. Spațiile ei generoase, interioarele încărcate de istorie erau tulburate. Meșterii munceau nestingheriți, iar liniștea se aciuise prin pivnițe ascunzându-se printre paginile unor cărți uitate de timp.


    Era acum doi ani, soarele dogorea înfricoșător de intens, clădirile se topeau cu ochii lor mari sprijiniți de ferestrele cu pleoape imense. Balcoane verzi și albastre, ferecate cu grijă, stăteau de strajă și nu lăsau căldura să se strecoare în casele cu pereții colorați ca mierea. În ciuda atmosferei încinse, turiștii șerpuiau leneș pe străzile capitalei malteze. Pălării colorate, zglobii umbrele de soare, ghizi grăbiți și turiști obosiți.
– Vreau să te am aproape – îmi spuneai, în timp ce îmi sărutai mâinile, atingându-le cu barba ta moale, perfect conturată.
    Îți mângâiam fața cu buzele pregătite pentru un strașnic sărut. Ne topeam de căldură, de oboseală, de dor. Turiștii curgeau în valuri. Tu mă țineai strâns de mână, să nu mă pierzi, iar eu încercam să nu pierd niciun cuvânt din informațiile ghidului care se exprima într-o engleză perfectă.
– Ne aflăm în Sala Armelor – încerca ghidul nostru să se facă auzit, reușind, nu știu prin ce minune ori tehnică vocală atent repetată, să acopere glasurile celorlalți ghizi și să țină grupul atent. Situată la parterul Palatului Ordinului Maltez, Sala Armelor adăpostește, într-o încăpere destul de mare și răcoroasă, câteva exponate reprezentând arme și alte obiecte de război folosite de Cavalerii Ioaniți în epoca medievală.
    Răcoriți și înviorați de aerul rece din încăpere, am început să ne facem câteva fotografii, încercând în același timp să ghicim cât de grele or fi armurile, ori ne întrebam la ce distanță ajungeau ghiulelele trase de tunurile greoaie încărcate de timp. După ieșirea din palat, ne-am plimbat prin mica grădină păzită de câțiva palmieri, ne-am răcorit în preajma micuței fântâni pe marginea căreia trona un vultul maltez împietrit și el, iar în final am șerpuit pe strada principală a capitalei Valetta, care semăna cu un imens furnicar de oameni pasionați de shopping și de tot felul de chilipiruri mai mult sau mai puțin tradiționale.
    Perfecți păreau pașii lor aliniați pe caldarâmul fierbinte. Mergeam cadențat. Gândurile-mi fremătau și căutam o timidă adiere de vânt. Tu povesteai:
 – Valetta, draga mea, este una dintre cele mai vizitate capitale din lume. Pentru mine este o destinație turistică de vis. E o bijuterie veche și rară, șelfuită adânc: de istorie, de cultură, de artă și, desigur, de natura sălbatică.     Tu povesteai și îmi descriai împrejurimile cu pasiune, așa cum nu ai făcut-o niciodată, iar eu muream de dorul unei cafele îndopate cu gheață sau a unei înghețate de vanilie asortată cu suficient de multă ciocolată. Am ales o cofetărie minusculă, strategic adăpostită în spatele unor palmieri pitici. Se eliberaseră două locuri, iar noi ne-am așezat obosiți pe cele două scaune din fier forjat cu tapițeria roșie, roasă de ani. În timp ce așteptam cafelele și înghețata, tu cercetai harta primită la recepția hotelului și încercai să întocmești un plan de călătorie cât mai minuțios, în așa fel încât să nu ratăm niciun obiectiv turistic important. Eu îți zâmbeam cu buzele sărutate dulce de înghețata care începea să se topească și mă gândeam că toate planurile tale vor fi spulberate de vânt și de dorința mea de a străbate locurile spontan, îmbătați de libertatea de a cunoaște locuri și oameni noi.
    Nemângâiat, timpul nostru a rămas proptit de imaginea Catedralei Ioaniților din capitala malteză, cunoscută sub numele de Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul”. Ceea ce te frapează, de la bun început, atunci când ajungi la intrarea în catedrală, de pe Strada Republicii, este totalul contrast dintre aspectul exterior, destul de simplu și tern, și strălucirea și bogăția ornamentelor din interior. Pereții sunt sufocați de mii de ornamente reprezentând îngeri, simboluri malteze și figuri vegetale. Impresionant este altarul bisericii realizat din aur și argint, fiind decorat cu fascinante încrustații din lapislazuli. Cu adevărat unică este podeaua locașului sfânt, aceasta fiind construită din enorme pietre de marmură de culori diferite, reprezentând blazoane și simboluri militare specifice Cavalerilor de Malta. Fiecare din cele patru sute de plăci de marmură care alcătuiesc podeaua bijuteriei arhitectonice este, de fapt, o piatră funerară, deoarece acolo își află odihna soldații din ordinul Cavalerilor de Malta. A fost pentru prima dată când amcălcat peste morminte simțind sfințenia locului, amintindu-ne de salutul călugărilor trapiști din Franța, salut devenit titlul uneia dintre cele mai cunoscute poezii eminesciene: „Memento mori”.
    Revenind la acest spectaculos edificiu religios din Malta, îmi aduc aminte de muzeul catedralei unde poate fi admirată binecunoscuta lucrare a lui Caravaggio, „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, capodoperă finalizată în 1608, despre care se știe că este singura pictură aparținând lui Caravaggio pe care maestrul din Lombardia și-a pus semnătura. Un alt tezaur arheologic care mi-a bucurat sufletul și care se află printre atracțiile turistice de top este Biblioteca Națională din Malta, despre care se spune că este ultima clădire ridicată de Cavalerii Ioaniți în 1796, înainte de a părăsi insula.
    De-ar fi să mă cufund în șuvoiul scrisului, aș putea pipăi cu puterea gândului și să aștern pe hârtie multe și variate impresii despre opere arhitectonice, clădirii istorice, străzi misterioase și peisaje marine care mi-au amprentat sufletul, cu măreția, vechimea și unicitatea lor. Vitralii pe cărarea sufletului mi-au fost, în fond, toate călătoriile, alint și bucurie, țările pe care le-am vizitat. Iar vorbele tale? Discuțiile purtate ori de câte ori dădeam peste un peisaj spectaculos, ori treceam printr-un oraș magnific, mi-au fost și îmi vor fi mereu poeme în biblioteca sufletului feminin.

(extras din vol. „Cuvinte cu parfum de scorțișoară”)