l          Vorbeam anterior despre vechi filosofii ale universului şi ale sufletului, filosofii care converg şi care se simt pe deplin acasă în pitagorism, dar, pe lângă acestea, mai există încă un ansamblu de idei, al treile, care ansamblul are o mare însemnătate pentru viitorul esteticii ca ştiință.
          Această a treia tendință intelectuală despre care vorbim începe prin conceperea unei teorii asupra naturii producției artistice, prin care, conform sofiştilor, "meşteşugul", alias exercitarea talentului, îndrumat în foarte mare măsură, de practică şi tradiție, a fost ridicat la rangul de "artă", procedeu metodic care poate fi transmis prin învățământ.
          Mişcarea sofistă, inițiată în prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n. prin eforturile lui Protagoras, Hippias şi Gorgias, urmând a fi desăvârşită prin Socrates, a avut, concomitent, un aspect distructiv, dar şi unul constructiv.
          Sofiştii au atacat acea înțelepciune arhaică, acea veche schemă cuprinzătoare a structurii cosmice şi a teoriei ființei, precum şi discriminarea socială implicată de ea, între aristocratul cu discernământ filosofic şi masele largi ale populației neinstruite.


          După Protagoras, numai o experiență comună şi accesibilă tuturor oamenilor, în toate locurile şi timputilor, poate asigura cunoaşterea existentă, oricât ar fi ea de disprețuită de către cosmologi, deoarece nu poate exista nicio cunoaştere privitoare asupra ființei şi naturii zeilor, alta decât tot ceea ce individul percepe şi ia drept adevăr asupra a "tot ceea ce este şi nu este".
          Apoi, judecând lucrurile aşa, Protagoras afirmă că nici bunătatea absolută nu există, deoarece binele nu este altceva decât utilul,  un util foarte necesar, în conformitate cu opinia curentă a cetățenilor.
          Protagoras este astfel de partea simțului comun, de partea omului simplu de pe stradă, opunându-se pretențiilor individului superior.
          O direcție paralelă a criticii sofiste a distrus şi poziția privilegiată a acelei idei privitoare la existența unei "vieți veşnice", care viață ar fi propietatea exclusivă a unui grup izolat ce se credea deasupra turmei, deasupra oamenilor de rând.
          În felul acesta, sofiştii şi opera lor apar într-o strânsă legătură cu promovarea democrației greceşti, prin latura lor constructivă, contribuind din plin la implicarea populației în autoritate politică, nemaținând seama de faptul că de multe ori sofistul în cauză provenea el însuşi din rândul claselor sociale de jos, fără însă ca acesta să-şi datoreze, conform tendenționismului creației, influența  şi faima sa, naşterii sau rangului său în societate, ci dimpotrivă, competenței şi darurilor sale înnăscute.
          Succesul lui depinzând însă de protecția celor mari, dar şi de aplauzele mulțimii pe care o forma şi dirija, făcând apel la instinctele primare, rudimentare ale acesteia, devenind astfel, el, sofistul, aliatul mai mic, dar de nădejde, al mai marilor conducători democrați ai timpului, fără a avea măcar nevoie să-şi mai construiască acea noțiune vagă de "mulțime", deoarece o cunoştea din propria-i experiență, aceasta existând în realitate şi alcătuind chiar auditoriul lui, fără de care, el, sofistul, n-ar mai fi existat.
          Misiunea pe care o avea sofistul în societatea grecească, precum şi poziția intelectuală a acestuia i-au afectat în chip firesc alegerea cuvintelor în propoziții, asanblarea acestora în fraze şi a frazelor în text.
          Obligat de aspectele practice ale vocației sale, sofistul a contribuit din plin la dezvoltarea artei noi a retoricii.
          Astfel, sofiştii, modelând imperceptibil mintea auditoriului lor, în conformitate cu propiile lor țeluri practice, reuşeau să dea ascultătorilor impresia că ei, sofiştii, nu sunt altceva decât purtătorii de cuvânt a celor mai îndrăgite convingeri ale lor, ale ascultătotilor.
          Asistăm aici la un fel de păcăleală, la un fel de târg prin care vorbitorul cumpără consimțămăntul auditoriul său cu prețul unei false comformări, al unei comformări aparente la vederile dominante, fiind doar el singurul conştient de acest troc pe care-l face.