O poezie a căutării de sens și rosturi propune Violeta Mitru la debutul ei, rostuiri meșteșugite vorbind în vers de lumina unui filon liric pur, neîntinat încă de experimente lirice tentante.
Poeta aduce-n poezia românească mireasma unei anume nostalgii existențiale, din acest tot celest răzbătând o meditație, o curiozitate a întâmplării atunci când versurile sunt îndelung finisate, imaginile șlefuite cu dexteritate de bijutier.
Tăietura chirurgicală-n poem însumează energii menită amalgamării stărilor de sacru ori profan, un leagăn ancestral ce este firul roșu ce străbate o carte a devenirii sale poetice.
De departe crezul ei vine din vederea vieții ca dar hărăzit omului în efemerul templu-al trupului, operei rămânându-i dimensiunea fantomatică a egoului, grea nepărăsire-a teluricului de dragul întregirii cu mintea și sufletul.
Ei bine, din această trinitate existențială izvorăsc poeme de forță, imagini de spectaculoasă prospețime.
E haina ei de vreme rea pe un drum al neîntoarcerii și devenirii, căci numele nemurit acum pe carte o obligă la mersul mai departe, la căutări mai asidue, la risipiri mai profunde.