Khalil Gibran spunea că „într-o picătură de apă se găsesc secretele tuturor oceanelor, într-un aspect al tău se găsesc toate aspectele existenței.” Parafrazând puțin spusele lui, se poate spune că într-o poezie se pot citi aspectele inimii autorului, așa cum se întâmplă și în cazul Violetei Mitru și într-al său volum de debut, „Anotimpurile din vechea clepsidră”, apărut în 2024 (Colecția Debut), la Editura eCreator, din Baia Mare.
Aflată într-un anotimp al înțelepțirii, posesoare a unor profunde aptitudini psiho-pedagogice, dar și a unei experiențe de viață (firești), autoarea știe să se descopere, dar și să determine cititorul să descopere lumea cu tot farmecul ei.
Și aici se poate vorbi de o lume bucolico-idilică, din care nu lipsesc însă și câteva melancolii, ușoare tristeți, poate dezamăgiri... așa cum se întâmplă în viața fiecărui om.
Privind titlul, gândul te duce la un trecut „vechea clepsidră” (experiența de viață, profesională, culturală), iar „anotimpurile” simbolizează etapele vieții, dar timpul fiind ireversibil rămân doar amintirile depuse în urna timpului.

Cu un început cu iz de identitate („Ne suntem zâmbet înflorit în colțul gurii,/ Dar și amarul lacrimilor reci,/ Ne suntem snopii plini în miezul verii,/ Și uneori tristețea sâmburilor seci...// Ne suntem diminețile senine,/ Când geana zorilor se-alintă printre gene,/ Când norul se-oglindește-n limpezime,/ Ne suntem și romane și poeme!” – Ne suntem și poeme...) Violeta Mitru deschide o cutie a inimii dragă sieși, și pe care nu se sfiește să o dea lumii cu tot dragul din suflet („Naivă muză ești, femeie,/ Cu trupul ca o apă unduindă.../ Primești în poală sufletul la cheie/ Și tu-l așezi senin-ntr-o firidă...” – Muză).
Dorințele sale („M-aș îmbrăca uneori/ În mantie străvezie de nori,/ Și-aș curge-n șuvoaie/ După-o caldă, binefăcătoare ploaie.../.../ Obosită de umblet, pe seară, aș vrea/ Să mă întorc, floare-albastră, în lumea mea...” – Dorințe), menirea sa („De dragul florilor de măr,/ În ploie caldă-am curs ușor,/ Să le cuprind pe toate-n brațe.../.../ De dragul vostru, dulci minuni,/ Cu ochi – izvor nestins de vise,/ În mamă m-am înveșmântat,/ Să vă fiu scutul de iubire...” – Menire) de femeie, de călăuzitor de drum și îndrumător de suflete este evidentă și pregnantă.
Mărturisind („Pășesc timid prin curtea vieții mele,/ Pe troscotul ce șerpuiește-n bătătură.../ Aleile înguste, sfioase flori albastre,/ Pâlcuri de stânjenei... aleasă țesătură!/ Și-ntinsă mi se pare curtea mea,/ Abia zăresc ulucile ce-o-mprejmuiesc.../ Îmi fac de lucru zilnic, ud florile în zori,/ Dar sunt și tainițe pe care-abia le dibuiesc...” – Curtea străjuită de salcâmi) că „Și voi sorbi magia dintr-o poezie...” („De sete-mi e, fac palmele căuș,/ Și apă rece beau dintr-un izvor,/ La capătul prea greului urcuș,/ Când fruntea codrului e-ncununată de vreun nor/.../ În rouă-atunci obrajii mi-oi spăla/ Și voi sorbi magia dintr-o poezie,/ Când pe covor de iarbă crudă-oi sta.../ E stropul meu de pură bucurie!”), Violeta Mitru pictează un tablou plin de culori calde, pastelate, descriind liric petrecerea anotimpurilor, caracteristicile fiecărui anotimp, bucuriile sale, beneficiind de o imensă fericire că le poate cânta, dezvelindu-și sufletul într-un mod gingaș și care îndeamnă la înălțare de spirit („O clipă de răgaz și-ngăduie clepsidra/ Când soarele coboară alene în coroană.../ Uimirea mă cuprinde și ruptă din visare/ Privesc încremenită a timpului icoană!/.../ De-ar fi să cearnă timpul vreo câteva secunde,/ Prin sita-i de opal, a toate-ncăpătoare,/ Din suflet l-aș ruga și mare să strecoare/ Și vara la apus, o lacrimă de soare...” – Mrejele unui timp comun...).
Pentru ea există „Cuvinte – curcubeu”, adică „Cuvintele se primenesc,/ În straie colorate se-mbracă” și o mare care „Mă-nvață marea lacrimi val să fac,/ În brațe calde să cuprind nisipuri,/ Suspin să împletesc cu briza schimbătoare/ Și-n straie albe să îmbrac noi timpuri...”, iar sufletul ei este conștient de rolul său creator, primind un „Îndemn divin”.
Drenat de aspecte solare, optimiste, volumul are și câteva pete de culoare, nostalgii ale timpului ireversibil („Oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!” – L. Blaga), dar și ale vechilor tradiții și obiceiuri strămoșești ( „Și uneori mai piere câte-o lume,/ Își cumpără bilet de tren, doar dus,/ Se pierde-n ceața grea din depărtare,/ Închide ușa-n urma-i vreun apus.../.../ Și vorba simplă, fotele și ia,/ Și fluierul din laturi de chimir,/ De borangic marame peste cozi,/ Sunt amintiri atinse de sfânt mir...” – Tristețea lumilor pierdute) care se pierd din cauza unui nou care ia în tăvălugul său totul.
Oamenii se sting, tradițiile suferă uitate în vreo veche ladă de zestre și „Dospesc tăceri în vatra timpului” („Ne suntem singuri la ferestre-nalte,/ Și mâinile ne scriu povești pe geam,/ Și cad nesiguri fulgi cu aripi frânte,/ Privim zâmbind... Cândva, cumva, râdeam?/.../ Schimbăm registrul sub privirea iernii,/ Haloul lunii-l tragem peste umeri.../ Pe clape de pian se împletesc secunde,/ De-ar fi vreun timp destul să poți să numeri...”), dar omul și efemeritatea lui stau totuși sub semnul Luminii („Ne-or ninge clipe, fulgi ușori,/ În iernile ce vor să vină,/ Și-n cețuri negre, de sub nori,/ Ne-om picura din cer... Lumină!” – Ne-or ninge clipe).
Nu este uitat nici „stâlpul casei părintești” („Se luminează pe sub grinzi/ În iz de mir, chipuri cerești.../ Între ogradă și înalt/ Stă stâlpul casei părintești!”) care reprezintă linatul între pământ și cer, un mijlocitor fără de care omul n-ar exista.
Așa cum nu ar exista nici fără țară, fără limba română, fără tradiții, obiceiuri, fără doină și dor și fără atâtea atribute pe care doar românul le-a primit prin naștere.
Cu influențe romantice și ușor tradiționaliste, volumul Violetei Mitru prezintă un suflet cald, drăgăstos, gingaș și frumos, dar și o mulțime de emoții și sentimente lirice, dominate de teme și motive romantice, de metafore inedite, dar și de simboluri grăitoare.
Cu sufletul pe tavă, autoarea și volumul său pornesc înspre cititori cu toată Lumina sub care s-au născut.
Pășește în Lumină, cititorule!