al5    Volumul de poezii ,,Toluen” al scriitoarei Camelia Iuliana Radu este o meditație profundă pe tema morții. Puțini scriitori de astăzi au curajul de a scrie despre problemele reale ale societății și rar putem întâlni o conștiință atât de lucidă în tratarea directă a unor probleme atât de capitale, cum este problema morții. Camelia Iuliana Radu brodează o țesătură fină în ,,Toluen”, alcătuită din mai multe straturi interconectate ce își comunică și își răspund permanent. Aceste straturi (sau fețte cum le-am numit noi) oferă în același timp cititorului și niște chei de lectură prin care se poate pătrunde în miezul lucrurilor. În opinia noastră poeta și-a construit în mod deliberat volumul de poezii pe mai multe straturi omogene. Că în volumul ,,Toluen” avem de-a face cu mai multe fețe ale morții este un lucru cât se poate de clar încă de la începutul volumului, căci autoarea îi oferă cititorului, încă din motto-ul ales, indicația precisă asupra perspectivei din care trebuie privite textele: ,,vă arăt fețele/ întrebările/ în fiecare să fiți câte unul/ în toate să vă cuprind”(veniți, privighetoarea a răgușit).
    Cele patru fețe ale morții, ce alcătuiesc în același timp și patru feluri de lectură al volumului ,,Toluen”, sunt următoarele: avem un prim strat literal, un al doilea strat filosofic-religios, un al treilea strat ce constă în textualizarea poeziei și un al patrulea ce exprimă anumite afinități cu tradiția poetică, deci un demers de tip comparativ.


    Primul nivel de receptare al poeziilor din ,,Toluen” este cel literal. Vorbim aici de versuri puternice, corozive, care spintecă. Poluarea a înghițit tot, omoară încet, iar oamenii nu văd nimic, nu aud nimic, nu simt nimic, nu înțeleg nimic, nu au voință, sunt complet anesteziați, sunt morți de-a dreptul: ,,unul cade pe stradă/ unul se ține de ziduri/ cu fruntea plecată/ sufocat/ nu vezi nu auzi/ (...) mâini ascunse/ încleștate în carcera aerului/ mort/ înțepenite de câteva generații/ suspendate în gestul/ neterminat/ trec sarcofage negre/ înăuntru sunt eu/ înăuntru ești tu”(efectul ploiești).
    Nu avem de-a face aici cu o poezie ecologistă, așa cum ar putea părea la prima vedere. Chiar și în mod literal privind poeziile din ,,Toluen”, nu poluarea orașului Ploiești este tema adevărată a volumului, ci moartea. Chiar și la o lectură pur literală, cititorul își dă seama că nu fumul în sine(care e și el mort), că nu agentul patogen este cel ce deține sceptrul și coroana volumului, ci prezența tanatică. Camelia Iuliana Radu nu scrie poezie ecologistă, ci poezie profundă. Poluarea este un simplu cadru (pretext) pentru a sonda adevărata problemă a oamenilor: moartea, atât fizică, cât și spirituală: ,,dacă nu vom muri când va bate ceasul/ dacă încă vom respira/ dacă nu vom ieși din acest spațiu al nepăsării/ vom fi atârnați/ la ferestre de sfântu așteaptă/ cu eticheta expirat/ în mica iluzie a libertății repetăm/ ne doare/  ce vă doare? / tu nu simți gaze letale în aer? / baletul metalelor grele nu doare/ mincinoșilor”(baletul metalelor grele). După cum putem remarca din aceste versuri, ceea ce doare(adică adevărata problematizare a poeziilor) nu este cea legată de poluare și ecologie, căci ,,baletul metalelor grele nu doare”, ci cea a prezenței tanaticului: ,,dacă nu vom muri când va bate ceasul/ dacă încă vom respira”. De altfel, poeta o spune cu subiect și predicat atunci când afirmă: ,,las-o încolo viață/ moartă din naștere”(sovrom sovrom să ne aduci noroc în somn).
    Ceea ce neliniștește cel mai tare conștiința poetei este moartea în zadar, lipsa de combativitate, irosirea. Poți să trăiești (pentru viața aceasta) și să fii mort și poți fi mort (pentru viața aceasta) și să trăiești (pentru cealaltă): ,,toți vom muri/ măcar să nu mai treacă o zi/ cu neputința înfiptă adânc în râsul sardonic/ să te privesc măcar o dată/ ca pe un luptător gata oricând/ să își dea viața pentru adevăr și dreptate/ să înțelegi măcar o dată că ignoranța este doar o privire de jos în sus”(lipsa de educație nu-și cere drepturile).
    Camelia Iuliana Radu vede o singură cale de salvare din această moarte trupească și sufletească. Este aceeași cale pe care o propovăduiește și creștinismul, și anume, calea dragostei, căci doar dragostea poate învinge moartea noastră ca păcat originar: ,,am purtat de la naștere/ o mască dureroasă pe față/ peste plămâni o mască rigidă/ o alta în sânge să nu fim furați/ de dragoste, mai ales”(incinte contaminate),,inimă învelită în steagul morții/ unde vei pleca/ spre ce lumi întoarse cu fața spre pământ/ sânul întunericului te hrănește/ iar tu/ om de paie/ cu genunchii la gură/ amuțit/ lânced/ cu inima corodată de frică/ înghiți viața moartă strecurată pe gât/ morții cei încă vii/ ar trebui să se lepede de spaime”(momâie urbană). Frica este un atribut al morții, iar acolo unde domnește frica, dragostea este izgonită și pedeapsa își face apariția: ,,În dragoste nu este frică: ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste''(1Ioan4:18).
    Desigur, și această speranță a iubirii ce eliberează din moarte este repede curmată, căci moartea, dorind să imite viața, face în așa fel ca orice licărire a dragostei unui om să se îndrepte tot spre ea. Moartea te face să iubești viața, te îmbracă de sus până jos în țărână, îți afundă ochii și urechile încât să nu mai vezi și să nu mai auzi nimic înafară de ea și îți cere să i te supui cu aceeași tărie cu care îți cere să o și iubești: ,,ca viermii locuim în orașul negru/ orbi și surzi/ construim case durerii/ suntem grași/ prosperi în suferință/ naștem larve cu fețe de zgură/ locuim în turnuri sulfuroase/ cerului subteran îi scriem poeme/ de dragoste și supunere oarbă”(zi de zi auzim lopata morții).
    Tot acest fief al morții nu ar putea dăinui fără o anumită complicitate din partea oamenilor. Moartea lucrează prin oameni. Acești oameni pe care moartea îi alege ca reprezentanți ai ei sunt adunați într-un corp comun ce poartă numele de sistem: ,,blestemați să fiți voi/ miniștri ai mediului de rahat/ care ne expuneți morții/ să ia pe alese/ blestemați să fiți și voi/ deputați și senatori care ați uitat de ce/ ați ajuns în parlament și în senat/ blestemați să fiți și voi legiuitori/ cârmuitori/ șefi de toate felurile/ purtători de cuvânt strâmb/ când spuneți că adevărul nu este/ adevărat”(blestemul cancerosului).
    Să aprofundăm puțin ceea ce am spus până acum, trecând, totodată, în stratul filozofico-religios al receptării volumului. Emil Cioran spunea ceva ce se potrivește foarte bine poeziilor din volumul ,,Toluen”: ,,Ceea ce ne separă pe noi de evul mediu și de antichitate este că am devenit incapabili să ne pregătim într-un fel oarecare, de moarte. Nimeni nu-și mai îngrijește și nu mai cultivă moartea în el, care se întâmplă peste ei. Anticii știau să moară. Cu ei a apărut în lume disprețul pentru moarte. Dar un dispreț din cunoaștere. A te ridica interior la un nivel superior morții a fost idealul constant al înțelepciunii lor”(Emil Cioran,,Lacrimi și sfinți”,HUMANITAS,București,1991,pag.34). În ,,Toluen”, de asemenea, moartea nu este pregătită, ci ea vine prin surprindere, nu din interior, ci cade peste oamenii din exterior: ,,noxele mă iubesc/ mă ocupă/ nu cer voie”(climaturi).
    În istoria religiilor putem găsi nenumărate dovezi ale utilizării fumigațiilor, în tot felul de rituri, cu scopul precis de atragere a forțelor/energiilor cosmice sau a divinităților/demonilor. Vom da câteva exemple în acest sens: ,,Am menţionat deja în capitolul V în ce fel determinau cei din vechime coborârea puterilor superioare asupra (entităţilor) inferioare cu ajutorul fumului şi al tămâiei şi că o calitate particulară a (planetelor) Saturn şi Marte şi a altor conjuncţii este să cauzeze o înrăutăţire a calităţii şi curăţiei aerului, care devine corupt''(Abraham Yagel,apud.Moshe Idel,Evreii lui Saturn,Polirom,pag.58). În Vechiul Testament se aduceau tămâieri pentru Baal: ,,Şi o voi pedepsi pentru zilele hărăzite Baalilor, cărora le aducea jertfă de tămâie''(Ozeea2:15). La asiro-babilonieni fumigațiile erau folosite atât în cadrul divinației, dar și ca jertfe aduse zeilor: ,,Atenţia tuturor zeilor e aţintită spre răsăritul tău luminos, / Ei miros tămâie; primesc jertfe curate de pâine, / MAGII(se pleacă) sub tine ca să facă minuni, să gonească răul. / Prezicătorii (stau în faţa) ta ca mîinile lor să se învrednicească/ a primi vedenii''(Invocarea lui Assurbanipal către zeul-soare,în ,,Gândirea Asiro-Babiloniană în texte''Editura ştiinţifică,Bucureşti,1975,pag.201). Aceleași lucruri sunt valabile și pentru fenicieni: ,,El aduce un (prinos) fumegând pentru zei, el jertfeşte/ un ispăşitor/ Un prinos fumegând pentru zei, jertfeşte (omul din) Harnam/ (Până la s)tele (...) în cer''(Legenda lui Aqhat,în Gândirea feniciană în texte,Editura ştiinţifică,Bucureşti,1979,pag161).
    Putem observa din fragmentele citate mai sus că fumul și fumigațiile dețineau un rol important pentru culturile arhaice. Prin fumigații se aduceau jerfe, se practicau vrăji, rituri, divinația. Lucrul este cât se poate de important căci fumul toxic ce se lasă peste orașul Ploiești din ,,Toluen” nu este doar un agent patogen, dar este o adevărată vrajă, un somn adânc, este moartea. După cum ne spune Abraham Yagel, citat de Moshe Idel în ,,Evreii lui Saturn”, fumul era utilizat pentru a atrage puterile superioare asupra celor inferioare printr-o corupere a aerului. Fumul este inhalat de oameni și ajunge în sânge. Trebuie să spunem că pentru evrei sângele era depozitarul vieții, în sânge era viața: ,,Pentru că viaţa a tot trupul este în sânge şi pe acesta vi l-am dat pentru jertfelnic, ca să vă curăţiți sufletele voastre, că sângele acesta curăţeşte sufletul”(Levitic17:11). Dacă aerul e contaminat, el ajunge în plămâni, din plămâni în sânge, iar din sânge mai departe la creier dacă nu este filtrat mai întâi de bariera hematoencefalică. Bariera  hematoencefalică este  foarte delicată și poate fi ușor distrusă chiar și prin introducerea unor bețe subțiri din prin nas. Pierdera barierei  hematoencefalică lasă cale liberă substanțelor nocive către creier.
    În ,,Toluen” oamenii sunt sub vraja puternică a fumigațiilor. Pare că toată lumea și-a pierdut  bariera hematoencefalică și creierul este copleșit de substanțe toxice: ,,plouă cu visuri deșarte/ plouă/ în ceașca de plastic/ în cappuccino plouă sintetic/ orașul agonizează cu spume la gură/ ca un câine fără stăpân/ bătut de stăpâni fără câini/ (...) sub piele în piele în creier pe creier/ plouă sintetic”(orașul cu spume la gură).
    Vraja fumului cade peste oameni ca un somn adânc așa cum a căzut și peste Adam:     ,,Atunci Domnul Dumnezeu a făcut să cadă un somn adânc peste om și omul a adormit”(Geneza2:21). Din acest somn adânc a fost luată Eva care înseamnă Viață, deci viața de aici este un somn adânc, este moarte. În ,,Toluen” somnul adânc este fumul, iar prin acest fum dormim în viața de aici, despărțiți de adevărata Viață și de adevăratul cer: ,,cerul ne intră în plămâni ca o schijă/ un cer nou/ abrutizat/ călcat în picioare/ de copilăria acestui mileniu/ ținuți în lesă de fumul cancerigen/ pe care stele rafinate strălucesc în dansurile iadului”(contaminare),,pe cer norii zăbrele sunt prietenoși/ că doar ne cunoaștem de-o viață/ oameni fără identitate stau la coadă de tineri/ să le dea funcționarii plăcuțe de înmatriculare/ în cimitir/ copiii sunt născuți în moarte sigură”(numele să-ți fie mort).
    În ,,Toluen” nu este vorba doar de un oraș izolat, nu este vorba de o singură conștiință lucidă prin care ne este prezentat spectacolul tanatic al pseudo-vieții, ci este vorba de întreaga lume, toată lumea aceasta stă sub semnul tanaticului. Moartea este stăpână aici. Există în ,,Toluen” o tendință de cosmicizare prin care microcosmosului îi corespunde macrocosmosul. Această corespondență microcosm-macrocosm este o idee larg răspândită, atât la popoarele arhaice, cât și în religia și spiritualitatea poporului evreu. Atât în Cabala, cât și în Talmud se vorbește adesea despre această corespondență: ,,O singură ființă omenească este egală cu întreg universul(A.R.N.,31)”(A.Cohen,,Talmudul”,Editura Hasefer,București,2002,pag.126). Tot astfel putem citi și în volumul ,,Toluen” următoarele versuri în care exilul, temnița vieții acesteia, cu boala și moartea ei, sunt cosmicizate: ,,un oraș este un om îmbrăcat în alt om/ un nebun captiv în nebunia altuia/ în care alt nebun se simte captiv/ un om este/ un oraș îmbrăcat în alt oraș/ un bolnav captiv în boala altuia”(arhitecturi contemporane).
    Vom vorbi în cele ce urmează despre textualizarea poetică din volumul ,,Toluen”.Trebuie să precizăm încă de la început că nu putem vorbi de  textualizare poetică totală și explicită, ci mai degrabă de elemente ale textualizării poetice. De ce spunem că putem vorbi doar de elemente ale textualizării și nu de o textualizare totală în ,,Toluen”? Răspunsurile pot fi mai multe, dar unul dintre cele mai importante este acela că în ,,Toluen” individualitatea subiectului nu este suprimată și nici anonimizată, ceea ce o textualizare totală ar presupune, în schimb putem observa cum textele din volum reprezintă moartea imaginarului: ,,Negre sînt literele tipărite, înscrise în albul paginii. Lecția textuală este tragică prin deznodământul implicit : textualizarea cere anihilarea totală a subiectului, suprimarea și integrarea acestuia în țesătura anonimă. De fapt, textul reprezintă chiar moartea ca ipostază a imaginarului”(Marin Mincu,,Ion Barbu - Eseu despre textualizarea poetică”,Editura Cartea românească,1981,pag.280).
    Perspectiva textualizării poetice obligă cel mai adesea la o lectură foarte diferită în care ,,obiectele luate ca simboluri (sau semne) pentru cuvînt - iată caracteristica acestei poezii (...) Obiectele realului sînt și în alt sens doar simpli figuranți ai textului”(Ibidem.pag.248).
    Textualizarea în sine este o față a morții și exact ca în volumul ,,Toluen”, ea pleacă dintr-o dorință de a purifica lumea obiectivă: ,,Moartea este o figurare a actului poetic ca atare, rezultă de aici întreaga problematică a creației ; pornită inițial din dorința de purificare și salvare a lumii obiective, ea se dovedește a fi un act textualizant”(Ibidem.pag.45). Acest act textualizant cuprinde totul, chiar și pe cititor prin reflectare. Nu există scăpare din text, nu există strigăt de disperare sau de resemnare, nu există cădere și nu există înălțate. Lumea textului este o lume închisă în ea însăși ca într-un mormânt: ,,noi nu trăim în tragedia antică/ nu avem final/ noi trăim în tragedia urbană/ suntem/ actori cu strigătul suspendat”(icarii negri),,trec sarcofage negre/ înăuntru sunt eu/ înăuntru ești tu”(efectul ploiești). După cum spunea și Marin Mincu: ,,Textul se autofigurează ca mormînt(sinonim cu orice edificiu!)”(Ibidem.pag.89). În ,,Toluen” cititorul primește adesea îndemnul de a rămâne în casă, adică în text: ,,rămâneți în casă/ evitați spațiile strâmte dintre blocuri/ evitați terasele/ sportul în aer liber/ mersul pe bicicletă/ plimbările lungi prin oraș”(achtung achtung).
    Într-o lectură textualizantă, orașul nu este oraș, casa nu este casă, oamenii nu sunt oameni, fumul nu este fum, ci totul trimite la text și la procesul de autoreflecție al textului. Din acest punct de vedere, orașul nu este altceva decât pagina pe care urmează să se scrie, fumul este cerneala, iar oamenii sunt literele, căci literele sunt moarte(la fel cum sunt și oamenii în ,,Toluen”), spre deosebire de cuvântul rostit care e viu. Putem observa întreg procesul scrierii cu imprevizibilitatea lui și chiar mișcările mâinii pe pagină: ,,noaptea/ mișcarea aerului vomită în curtea mea/ borhot de noxe/ cineva mai încăpățânat decât hârtia/ proptește ușa/ îmi invadează spațiul/ viața/ o ridică într-o iluzie/ toate se desprind toate plutesc/ în această navă cosmică/ fără să știu unde mă va duce”(elena ar vrea să plece din oraș),,cuvintele mor imature/ nu le ține nimeni de mână/ nimeni nu le iubește/ (...) unde sunteți oameni ai orașului/ tăcerile voastre asurzitoare/ mai sunt doar aici/ într-o poezie/ luați din mine un fir de îmbrățișare/ voi face din moarte un glas la fereastră/ să cânte noapte de noapte/ să plângă timpul în care v-am iubit/ rând pe rând/ zi de zi”(aerul trece cu șenile peste mine).
    Chiar dacă nu într-o formă completă sau absolută, întâlnim și în ,,Toluen” anumite semne ale oglindirii prin care determinarea este suspendată, iar antropomorfismul se estompează în așa măsură încât subiectul, la fel ca obiectul, se transformă în simplu act, într-o simplă operație abstractă sau, mai bine spus, în litere ce alcătuiesc cuvinte: ,,din oglinda înnegrită/ un străin de fum mă privește/ cu secera în mână/ ciocanul la căpătâiul morților/ șoptindu-mi pe silabe/ eu-nu-am-ne-vo-ie-de-a-er”(industrial). Ceea ce ramarca Marin Mincu în cazurile lui Barbu și Mallarme se potrivește, într-o oarecare măsură, și pentru volumul ,,Toluen”: ,,Există un stadiu al oglindirii care presupune dispariția oricărei determinări; dispariția obiectului în care se produce procesul reflectării. Acest stadiu coincide cu dispariția noțiunii de personaj ca figură antropomorfică a textului. Nici măcar ca figură textuală omul nu mai apare în poezie. Barbu, ca și Mallarme, tinde către impersonalizarea totală a actului oglindirii, transformarea lui în act pur, în simplă operație abstractă, în pură mișcare virtuală”(Ibidem.pag.70).
    În final vom încerca să identificăm anumite afinități între poeziile din volumul ,,Toluen” și poeziile lui Gorge Bacovia. Nu ai cum să citești ,,Toluen” și să nu te gândești la Bacovia și la poeziile sale. Una dintre caracteristicile fundamentale ce se regăsesc atât la Bacovia, cât și la Camelia Iuliana Radu este faptul că ,,revoluționarea imaginarului a precedat-o și a generat-o pe cea a expresiei literare”(Mircea Scarlat,,George Bacovia”,Cartea Românească,1987,pag.8).
    Stabilitatea, omogenitatea, tihna, lipsesc atât în cazul lui Bacovia, cât și în cazul poeziilor din ,,Toluen”. În locul lor domnește angoasa. Simbolul acestei angoase este lipsa templului sau echivalentului acestuia. În concepția omului arhaic, locuința sa era centrul universului și totodată un spațiu sacru. Templul lipsește atât din opera bacoviană cât și din volumul ,,Toluen”, iar echivalentul său, locuința, este un spațiu ce nu asigură nici protecția, nici tihna, nici omogenitatea și integrarea omului în centrul sacru al universului, ci mai degrabă un nou factor declanșator al angoasei. Heidegger spunea că: ,,Templul și spațiul său nu se pierd în nedeterminat. Templul ca operă rostuiește și adună în jurul său unitatea acelor traiectorii și raporturi în care nașterea și moartea, restriștea și belșugul, biruința și înfrîngerea, supraviețuirea și dispariția dobîndesc configurația și desfășurarea unui destin de ființă umană. Atotstăpînitoarea cuprindere care e proprie acestor raporturi deschise constituie lumea poporului istoric. Abia pornind de la ea și prin ea, acest popor se găsește pe sine, ajungând la împlinirea destinului său”(Heidegger,apud.Mircea Scarlat,Op.cit.pag.10).
    Universul în ,,Toluen”, dar și în poeziile lui Bacovia este scindat, echilibrul este rupt, iar teama și tanaticul domină spațiul poetic și simțirea: ,,La poeții din secolul al XIX-lea, frecvența apariției templului în imagistică indică prezența unei stabilități, a unui echilibru ce n-a fost încă alterat. În acest sens, versurile lui Bacovia vor marca nu numai o altă vîrstă a poeziei românești, ci și o altă situare a omului în Univers. Echilibrul rupîndu-se, teama (provocatoare de instabilitate și, în același timp, indiciu al acesteia) se instaurează (...) Atîta vreme cît dăinuiește templul (sau măcar iluzia lui), el asigură ordinea, stabilitatea, viața. În lirica bacoviană, angoasa este generată de lipsa unor repere stabile, ordonatoare”(Mircea Scarlat,Op.cit.pag.10-11). Aceste centre de stabilitate sunt căutate, dar niciodată găsite cu adevărat: ,,privirea caută repere pe masca lumii noi”(orașul cu spume la gură),,În odaie, trist sună lemnul mut: / Poc. / Umbre împrejur într-un gol, tăcut, / Loc. / (...) Să mă las pe pat, ochii să-i închid, / Pot. / În curînd, încet va cădea în vid/ Tot”(Monosilab de toamnă).
    Pe lângă angoasă, există atât la Bacovia, cât și în ,,Toluen” o anumită violență a spațiului ce ,,atacă” omul, îl lovește și îl rănește: ,,Și parcă dorm pe scînduri ude, / În spate mă izbește un val - / Tresar prin somn, și mi se pare/ Că n-am tras podul de la mal”(Lacustră),,orașul meu moare noaptea/ geme/ și nu îl aude nimeni/ oftează prin somn/ strigă nume/ blesteamă ca un bătrân cu zile puține”(gratii de fum).
    În lipsa templului sau a echivalentului său ca centru ordonator și sacru al lumii, univerul liric de destramă încet, moare de viu, putrezește înainte de vreme, iar oamenii sunt și ei un fel de cadavre ce se plimbă prin oraș fără rost și fără țintă: ,,Sunt cîțiva morți în oraș, iubito, / Chiar pentru asta am venit să-ți spun; / Pe catafalc, de căldură-n oraș, - / Încet, cadavrele se descompun. / Ce vii se mișcă și ei descompuși”(Cuptor),,numai mortul nu vrea să putrezească/ în umeda întunecare stă cu ochii căscați/ uitatul va ridica spre ceruri parfumuri criminale/ particulă cu particulă”(judecata de apoi a fost amânată),,suntem uitați până la destinație/ afumați pe toate părțile/ fezandați în întuneric/ delicatesa zilei: mort afumat ținut viu/ până la sacrificiu de sine”(mediu mort).
    Tanaticul este simțit ca o chemare tainică spre marele repaos. Într-un univers lipsit de stabilitate, de un centru sacru prin care lumea să își conserve potențele și să se mențină, îndemnul la extincție devine aproape dezirabil: ,,Și tare-i târziu, / Și n-am mai murit...”(Pastel),,M-adoarme un gînd/ Ce mă îndeamnă: / -Dispari mai curînd!”(Spre toamnă),,Și-un frig mă cuprinde - / Cu cei din morminte/ Un gînd mă deprinde...”(Moină),,sunetul colectiv de șindrilă taie aerul/ mă face să aștept căderea miilor de icari/ o generație nouă învățată că croncăne/ să înopteze orașul/ dar nu se izbește niciunul de asfalt/ aripile lor lipite cu smoală nu se topesc/ aripile lor fâlfâie întuneric/ vestesc dezintegrarea orașului/ în adâncul fiecărui om”(icarii negri),,toți ne aliniem în paturile noastre/ în camere mortuare/ ne ținem nopțile de ziduri mirosind a petrol/ mâncăm și bem benzemul și sulful/ cu polonicul/ în tăcere/ zilnic/ la fel/ într-un terminal de unde nu pleacă nimeni/ unde nimeni nu vrea să ajungă/ pentru că viața este atât de urâtă/ urâtă de toți”(aer cu toluen),,degete îndrăgostite de moarte/ țin smogul în palmă/ picături negre zăbovesc în căușul cald/ pe obraji/ scobesc în piele cratere mici/ dureroase/ coboară în subteran/ pe râurile înghețate ale limfei”(instalații corodate).
    În final am dori să precizăm că micul nostru studiu nu are nici pe departe pretenții exhaustive și cu siguranță că cele 4 aspecte/fețe asupra cărora ne-am oprit atenția mai sus, pot fi extinse încât să formeze 4 studii independente. Ceea ce am încercat să dovedim, a  fost faptul că volumul de poezii ,,Toluen” al scriitoarei Camelia Iuliana Radu, este un volum mult mai profund decât ar putea părea la prima lectură. În opinia noastră, cine vorbește de o poezie cu tentă ecologistă în ,,Toluen” nu face altceva decât să mângâie suprafața poeziilor și nicidecum să intre în miezul lor. Problematizarea reală a volumului ,,Toluen” este legată de elementul tanatic, de moarte, și nu de ecologie.