Orice femeie singură reprezintă o taină ascunsă. Taina ei poate fi o poveste tristă de dragoste neîmpărtăşită, o căsnicie eşuată, o boală, un alt necaz. E păcat să vezi atâtea femei deştepte, frumoase, realizate, asigurate material - singure! Poate trăim într-un veac nefavorabil nouă!? Se pare că emanciparea şi drepturile câştigate nu ne-au adus fericirea scontată, din contra, au pus pe umerii fragili ai femeilor poveri şi mai grele. Poetul rus Ev. Evtuşenko s-a născut cu inimă de femeie, deoarece descrie extraordinar de exact situaţia stupidă a femeii din perioada de astăzi:
„Cum s-a ajuns
să se întâmple asta pe pământ?
Pesemne viaţa şi-a pierdut
din sensul ei primar –
al cui păcatul?
Femeia-am confundat-o,
am umilit-o...
pân` la... egalitatea cu bărbatul.

 
Ce crude vremi a``noastre pregătite,
perfid, viclean, cred,
de mai multe veacuri,
bărbaţii deveniţi – muieri,
femeile –
aproape ca bărbaţii...”.

         Femeia singură este un om nefericit, deoarece femeia se naşte să iubească şi să fie iubită. Or fi bărbaţii din zilele noaste într-adevăr alţii sau poate femeile au devenit mai pretenţioase, mai exigente, totodată pierzând ceva numai şi numai al lor: femeia de acasă, păstrătoarea şi ocrotitoarea liniştii căminului conjugal, mamă la copii, soţie iubitoare. Dar când să le facă pe astea toate, dacă munceşte în rând cu bărbatul, poate chiar mai mult?
      Bărbatul contemporan, de generații educat mai mult de către femei, a pierdut şi el din ce constituia cândva esenţa lui. Aici Evtuşenko remarcă:

" O, Doamne,`n curbura umărului ei neted,
se-nfipseră degetele mele mari...
înfometat şi gol...
Iar ochii ei frumoşi şi umezi,
plini… de plăcere,
priveau sclipind la mine,
strigând şi mulţumindu-mi...
în tăcere...

Apoi penumbra i-a-înghiţit încet...
abia se-ntrezăreau în întuneric,
ca nişte lumânări plăpânde în biserici...
Cât de puţin îi trebuie femeii,
Doamne,
s-o socotim...
şi să se simtă-n veci –
Femeie!"
      (fragmente din poezia "Recunoştinţă" din cartea POEME DE DRAGOSTE,  în traducerea mea)

      O femeie singură se străduieşte mereu să-şi ascundă nefericirea, de fapt, ea ascunde o tragedie, un destin trist.   
      Situaţia aceasta este o palmă dată veacului nostru emancipat până la maxim.

  Din cartea de proză scurtă, de Nina Gonța: „Fărâme, Reporter de Iași sau… Instantanee” (editura PIM, Iași, 2017)