Florentina Savu          În ghivece mari, cam la distanță de un metru fiecare, de primăvara devreme și până toamna târziu, în grădina noastră sălășuiau câțiva leandri, ca niște copăcei, cu frunzele ca niște săbiuțe, ascuțite și nu prea lungi, dar nici prea scurte, otrăvitoare după spusele celor cunoscători, cu florile lor ca niște cupe delicate și atât de parfumate!
Erau leandri roz și leandri albi, armonios intercalați în peisaj, iar printre aceștia gazon, o iarbă verde și mătăsoasă pe care, atunci când creștea prea înaltă, părinții mei o tundeau.
         În dreapta și în stânga leandrilor se întindeau două alei de salcâmi și tei, care înfloreau cam în același timp, sau unii după alții, și mulți pomi fructiferi.
Împreună cu florile de leandru, florile de salcâm și cele de tei alcătuiau o simfonie de parfumuri care îți îmbătau simțurile.
Zilnic îmi luam radioul și o pătură pe care o întindeam pe gazonul proaspăt tuns, mă așezam și ascultam muzică. Era ceva divin...


Priveam natura din jur și simțurile îmi erau în alertă la maximum.
Păsări zglobii și gălăgioase veneau pe crengile teilor și ale salcâmilor să se adăpostească de dogoarea soarelui și-și începeau apoi propriile simfonii. Un ied scăpat din obor fugea spre mine, culcându-și căpșorul micuț și delicat la sânul meu, așteptând să-l mângâi și să-l alint.
Soarele ne trăgea câte o ocheadă printre crengile groase, vrând parcă să ne observe toate mișcările, toate gesturile.
          Pe când ședeam așa culcată, cu iedul la sân și ronțăind un firicel de iarbă, apărea bunica, o femeie înaltă și uscățivă, cu trăsături frumoase și zâmbet fermecător, aducând cu sine o farfurie plină cu căpșune ori cireșe, ori și unele și altele, îmbiindu-mă cu dragoste:
- Ia, fetița maiei!
Înfigeam cu lăcomie mâinile în farfuria cu fructe roșii și strălucitoare, pline de bobițe de apă rece, fiindcă maia le spălase la fântână, și mâncam cu poftă și exclamam:
- Măiță, fructele astea sunt bune ca tine!
- Ei, căpcăuno, nu cumva vrei să mă mănânci și pe mine?
- Ba aș vrea, cum să nu?
Și mă ridicam de pe pătură sărindu-i în brațe și acoperindu-i cu sărutări chipul blajin și mâinile-i harnice, mirosind a căpșune proaspete.
- Ce faci tu aici în grădină, Mona? mă întreba ea.
- Admir pomii, și iarba, și leandrii, și salcâmii, și teii, și păsărelele, și razele soarelui și sorb cu nesaț din parfumul care mă învăluie din cap până în picioare, ascult muzică...Nu ți se pare, maie, că natura, parfumul și muzica se îmbină perfect și că razele soarelui sunt ca o aureolă, că adierile vântului sunt aripi de îngeri care au coborât din cer și ne-au adus din frumusețea raiului lor?
- Așa o fi, măiță, cum spui tu!
          Uneori, în raiul meu, în grădina mea cu leandri, mărginită de salcâmi și de tei, veneau prietene și prieteni. Ne așezam împreună pe pătură și, întinși pe spate, cap în cap, cu mâinile și picioarele răsfirate, formând o roată mare, fiecare spunea ce vedea în părticica sa de grădină, ceea ce îl impresiona mai tare. Cuvântul cel mai frumos folosit de fiecare devenea cheia unei povești, adică de la acel cuvânt începea fiecare să inventeze o poveste și ședeam așa întinși, transmițându-ne energie, și bucurie, și inspirație unii altora...
          Salcâmii și teii își scuturau florile peste noi iar noi le adunam, le înșiram pe ațe și alcătuiam din ele podoabe pentru gât și păr. Rosteam doar: "Înșir-te, mărgărite!" și ne schimbam salbele și coronițele între noi, spuneam alte povești, apoi le deșiram floricică cu floricică, le strângeam în pumni și le aruncam deasupra capetelor, strigând cu glasuri cristaline:
- Ningeeeee! Ningeeee! Ningeee!
- Măiță, voi ce faceți aici, visați? Cum să ningă la începutul verii?
- Ba da, maie, ninge cu flori!
Și aruncam și peste ea o mână de floricele după care ne ascundeam în spatele câte unui ghiveci de leandru și strigam veseli:
- Ghici undeeee!? Ghici cineee!?
Și maia alerga de la un ghiveci la altul să ne prindă, până obosea, după care se așeza în șezlongul de sub dudul bătrân de o sută de ani:
- Bată-vă norocul, să vă bată! Mi-ați scos sufletul din mine...
Ne strângeam roată în jurul ei, întrebând-o cu seriozitate:
- Unde este sufletul pe care ți l-am scos, măițo, că noi nu vedem nimic?!
- Nu vedeți ce greu respir? Abia-l mai trag înapoi!
Ședeam cât mai aproape de ea să vedem cum își trage sufletul pe care noi aproape că i-l scosesem:
"Cum o arăta sufletul ăsta? Este invizibil?"
          Intram fuga în casă și-i aduceam o cană de ceai din flori de tei și de salcâm, rece, de la frigider, cu o felie de lămâie deasupra:
- Te rog să bei, o să-ți recapeți sufletul îndată!
          Se lăsa înserarea...Chiar și iezișorul se plictisise de atâta joacă și, înfometat, fugise la mama lui care îl chema de ceva vreme.
- Ce frumoasă este viața! Ce frumoase sunt culorile sale! Dar ce mândri sunt și leandri noștri în mijlocul naturii, martori tăcuți și parfumați, izvor de visuri și sublime gânduri!
          Aș vrea să fiu o floare de leandru roz, să fiu prietenă cu floarea de iasomie, să-mi fie părinții flori de salcâm și frățiorii flori de tei iar bunicii crini albi, să ne amestecăm parfumurile și să alcătuim împreună un cocteil: cocteilul fericirii eterne!
          Ningeți, floricele, peste visurile mele, Ningeți cu parfum și cu multă culoare, Ningeți să mă prindeți și pe mine în caruselul vostru și să mă învârtiți așa, preț de o eternitate!