Andreea era o fetiță durdulie, dulcică și foarte veselă.
Prima dată, când avea abia trei anișori, a venit la grădiniță cu mama sa de mână. Aici a făcut cunoștință cu doamna educatoare, cu colegii de grupă, cu clasa. A rămas vreo două ore în mijlocul lor după care a plecat radioasă acasă.
Era tare sociabilă!
          Multe luni din an și le petrecea prin spitale. Era bolnavă de leucemie. Purta întotdeauna un fes pe cap, să nu vadă copiii că nu are păr. Îl pierduse în urma ședințelor grele din chimioterapie...Toți se întrebau  cum putea fi atât de veselă și de prietenoasă când trecuse, și mai trecea încă, prin experiențe atât de dureroase, la o vârstă atât de fragedă! Nu, nu conștientiza că boala era acolo prezentă, că făcea parte din viața ei, că va persista și că tratamentele nu făceau altceva decât s-o mai țină o vreme pe loc.
          Părinții Andreei nu aveau nicio speranță însă luptau până la epuizare s-o țină cât mai mult timp în viață...Știau că într-o zi gingașa ființă se va înălța la cer, asemenea unui îngeraș.

Se străduiau să nu plângă în fața ei, să se comporte normal, să-și înghită nodurile de plâns, să le împingă înapoi în piept, acolo unde inima le sângera și le bubuia de durere și de strigăte de deznădejde:
- De ce Andreea? De ce fiica noastră? De ce tocmai noi să trecem prin toate acestea? De ce ne-a mai dat-o Dumnezeu dacă nu ne-o lasă pentru a ne putea bucura de copilăria, de adolescența, de tinerețea și de maturitatea ei?
          Trecuseră prin toate fazele: se răzvrătiseră, îl învinuiseră pe Dumnezeu, îl renegaseră, după care se întorseseră din nou la El, cu umilință și pocăință. O duceau doar de trei, patru ori pe an la grădiniță și asta se întâmpla doar când existau evenimente însemnate în viața copiilor, pentru a participa și ea alături de ei, pentru a se bucura, pentru a râde, pentru a aplauda și a fi aplaudată.
          Bucuria fetiței  nu ar fi dat nimănui de bănuit că era pe moarte, că viața sa se împuțina cu fiecare zi care trecea. Ciripea ca o pasăre fără griji iar ciripitul său le sfredelea inima părinților din ce în ce mai profund.
          Educatoarea o ținea lângă sine, pe scăunel în fața clasei, ori de câte ori Andreea venea în vizită la grădiniță. Era ca o zână, ale cărei apariții erau atât de primăvăratice și totuși, pline de fiori reci. Simțeau cu toții acești fiori strecurându-li-se pe șira spinării, ca niște șerpi alunecoși.
          La vârsta de șase ani a pășit cu drag în clasa întâi, la școală. Aici mergea aproape zilnic, dar asta până aproape de sfârșitul primăverii. Începuse să se simtă din ce în ce mai rău și părinții au înțeles că sfârșitul îi era aproape.
Mama s-a internat din nou cu fiica sa la spital, unde au rămas vreo trei săptămâni, după care s-au reîntors acasă: zilele Andreei erau numărate! Începuse și ea să conștientizeze ce înseamnă moartea:
- Mami, când o să mor, tu să nu plângi! Și nici tati să nu plângă! Așa a vrut Dumnezeu, să mă cheme la El. Sunt convinsă că într-o zi o să ne întâlnim acolo sus...
          Mamă-sa își înghițea lacrimile și urla pe dinăuntru ca o fiară înjunghiată de moarte: "Floricica mea, zâna mea, bucuria mea o să piară pentru totdeauna!"
La fel de dărâmat era și tatăl fetiței. Dar Dumnezeu avusese alte planuri. Peste câteva luni urmau să devină iarăși părinți și gândul la noua viață, care se dezvolta în pântecele mamei îi susținea, determinându-i să nu se lase doborâți de această cumplită nenorocire.
- Mami, cum o sa-i puneți numele surioarei mele atunci când se va naște? Știu sigur că va fi o surioară...Te superi dacă te rog ceva?
- Nu, draga mamei, cum o să mă supăr pe tine?
- Aș dori să-i puneți numele meu, să o cheme și pe ea tot Andreea. Astfel o să credeți că ea sunt eu și nu o să mai suferiți atât de mult.
          Lacrimile mamei au țâșnit nechemate, fără să le mai poată ține sub zăvor. Simțea că se înăbușă. Multe s-au rostogolit peste fața micuței făpturi care abia se mai zărea dintre cearșafuri. Slăbise foarte tare! Se topise ușor, întocmai ca o lumânare!
- Nu mai plânge, mami, te rog!
          Și iată că într-o seară, cu toți ai săi pe lângă sine, împărtășită, cu lumânarea aprinsă alături, Andreea și-a luat zborul ușor, ca și cum s-ar fi desprins dintr-un copac uriaș, la sfârșit de toamnă, dar fără să cadă pe pământ. Sufletul ei s-a înălțat la Domnul, în Împărăția Sa fără de sfârșit.
          În fiecare seară fata, transformată în steluță, strălucește pe cer deasupra casei părintești. La acea stea părinții săi și Andreea, surioara nou-născută, pe care nu apucase s-o cunoască, priveau seară de seară cu dor, cu iubire, cu lacrimi pentru ea și cu speranță pentru cea de-a doua Andree. Știau că Dumnezeu nu poate fi atât de crud încât să lovească de două ori în același loc...
          La mijlocul verii prima Andree a dispărut și la începutul toamnei a apărut cea de-a doua. Poate că nu întâmplător aranjase Dumnezeu lucrurile astfel. Viața trebuia să continue. Orice chin merită o alinare și desigur, după orice chin vine și o mângâiere...
Chiar dacă gustul amărăciunii persistă, alinarea mereu prezentă, te împiedică să te îneci cu fiere. Ea este mereu acolo ca să-ți aducă aminte că viața trebuie să meargă mai departe, să curgă precum un râu, fără încetare, cu suișuri și coborâșuri, dar să curgă totuși!