(fragment din cartea ULTIMA ETAPĂ - însemnări dintr-un cămin de bătrâni)
Despre războiul din Ucraina am scris și încă mai scriu în cartea Replici sau… Gândesc ca mine, aici, însă, o să vă istorisesc o poveste… cu un ucrainean, căci aveam să locuiesc acum în Ucraina, dacă îi răspundeam, prin anii `80 ai veacului trecut, la sentimente. Dar soarta a vrut că eu să ajung în România și nu în Ucraina, la Jmerînca, un orășel din regiunea Vinița, în prezent des bombardat de ruși, în urma războiului declanșat de Rusia putinisto-șovinistă împotriva Ucrainei și a întregii lumi civilizate.
Destinul omului, de fapt, îl constituie… alegerile lui.
Tot eu am ales, în 1993, să nu merg cu tatăl fiicei mele în Rusia, când el a hotărât să părăsească R. Moldova (și pe noi), motivul - nu voia să învețe limba română (o scurtă perioadă, până să revină cârmuirea prorusă, s-a cerut obligativitatea cunoașterii ei). Deși de naționalitate - hacas, o populație din Orientul Îndepărtat (rusificată), de lângă Abacan (care se învecinează cu Mongolia), aproape absorbită în aceste multe secole de ocupație rusească, el gândea și vorbea numai în limba rusă. Se trăgea dintr-un tată hacas și o mamă cu origini ucrainene și poloneze, din regiunea Livov. Au ajuns în Siberia în urma deportărilor culacilor, prin anii `30 ai veacului trecut.
Dar am deviat de la subiectul amoros, frumos.
Era în anul 1981. Fusesem chemată iar, la nici doi ani de la intervenția chirurgicală la plămânul stâng, în clinica Pirogov (a Institutului Secenov) din Yalta. La un control. După operație, eram monitorizați în decurs de cinci ani, se scriau disertații pe seama noastră, a celor operați în acea clinică.
Ne simțeam ca într-o stațiune. Chiar dacă la etajele superioare se făceau operații, noi, aceștia de după, pur și simplu, ne odihneam sub supraveghere medicală. Mergeam la plajă, la dansuri, la distracții. O lună de zile. Gratis. Numai costul drumului îl plăteam. Atât. Dacă era în zilele noastre, nu reușeam să scap cu zile, eram moartă demult, cu puterea mea financiară.
Astfel, m-am recuperat în acest oraș al eucaliptului, de trei ori. De fapt, greul rămăsese în trecut, deși încă nu mă simțeam sănătoasă. Aveam o stare psihică proastă din alte motive. În august 1979, am suferit acea intervenție chirurgicală grea, căci plămânii și inima sunt principalele organe care ne stabilesc sănătatea noastră funcțională, apoi au urmat alte necazuri. La numai jumătate de an, a decedat mama, în scurt timp, vara, am avut divorț cu… prima mea dragoste. N-am scris nimic despre asta, că prea mult am iubit și prea dezamăgită am rămas. Am încercat o singură dată să scriu, am pornit chiar o carte, dar am abandonat-o, am șters-o din calculator. Nu am avut nici puterea, nici inspirația necesară pentru ea. Se vede că n-a meritat.
…Ucraineanul Micola din Jmerînca ajunsese în clinică, pentru investigații. Cei veniți cu acest scop erau cazați la etajul doi. La primul se aflau cabinetele medicale și sălile de tratament / recuperare. Cele mai „grele” etaje erau trei și patru. Trei – preoperațional, patru – operațional și terapie intensivă.
Stăteam mai mult izolată și tristă, poate aveam o mică depresie, cine știe. Nu-mi ardea de socializare, de distracții, de nimic. Unicul lucru, după procedurile medicale, mergeam la plajă, unde îmi căutam un loc cât mai ascuns. Să stau singură cu gândurile mele.
Sau stăteam la balcon chiar și în zilele cu mult soare, cu o carte în mână. Uneori nu citeam, o țineam deschisă, iar eu – cu mintea… aiurea. Până într-o zi, când m-am trezit cu Maria Alexeievna, anestezista din timpul operației și curatora mea. Ea îmi ducea dosarul și avea grijă de toate analizele și rezultatele mele, în timp ce tinerii medici se ocupau de lucrările lor științifice sub îndrumarea, presupun, a somității, profesorului Socolov.
Era o femeie de vreo 50 de ani, poate nu rusoaică, odată am auzit-o vorbind cu cineva în ucraineană. E clar, cu mine vorbeau toți numai în rusă.
- Auzi, fetițo! (fetița avea 31 de ani…). Gata cu smiorcăielile și cu fața asta posomorâtă, care nu te prinde. Unde-i zâmbetul frumos? La anii tăi, trebuie să fii cu cineva pe o plajă sau la un restaurant. Nu ești prima și nici ultima care a divorțat. Dacă n-a rezistat după operația ta, nu te merită!
- N-am chef să merg nicăieri. Nu mă simt bine azi.
- Dar ieri te-ai simțit rău? Că tot aici erai, în tristețea ta. Da, ești operată, ești invalidă, dar asta e vremelnic. Acum… singură, ți-a decedat și mama, dar… viața merge înainte. Crezi că mama ta nu te vede de acolo, de sus? Sunt convinsă că nu-i place tristețea ta.
- O să merg undeva, mâine.
- Nu mâine, azi, acum! Uită-te cât ești de frumoasă, ce păr ondulat castaniu-roșcat ai. E vopsit?
- Nu. I-am făcut puțină nuanță cu hena, de aia pare, la lumina soarelui, un pic, roșcat.
- Am să vin peste jumătate de oră să verific. Să nu te mai găsesc aici, că mă supăr rău de tot!
Și… a plecat. Era o femeie directă, activă. La început, mă cam temeam de ea, mai târziu, însă, i-am descoperit bunătatea din suflet, tupilată discret sub firea-i aspră. Peste ani (vreo doisprezece), când am mai mers la Yalta, mă opream la ea… Cu soțul (hacasul) și cu fiica noastră, de numai doi anișori.
Câine-câinește… m-am aranjat. Când ești tânără, arăți bine în orice. Până la venirea mea acolo, având timp berechet (că eram pensionată pe caz de boală și nu aveam dreptul să fiu încadrată în câmpul muncii), mi-am revizuit toată garderoba. Am tăiat, scurtat, aruncat, prefăcut. Toate. Pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr haine noi. Pensia de invaliditate, grad doi, de numai 56 de ruble, nu-mi permitea.
În tot acel răstimp am învățat să tricotez, să cos, să fac, să desfac. Astfel, mi-am tăiat o rochie de mătase veche și, din poale, mi-am încropit o fustă, iar, ca să fie și mai cochetă, din materialul rămas i-am cusut o… dantelă.
Pe-atunci, abia apăruseră pe la noi prosoapele plușate. Făcusem rost de câteva mai mici și, în loc să mă șterg cu ele pe față, mi-am cusut două topuri, unul gălbui și altul verzui. A fost foarte simplu: le-am cusut într-o parte, apoi le-am făcut bretele (manual, că încă nu aveam mașină de cusut). Se potriveau de minune cu acea fustă fină, în desen mărunt, maronie. Îmi mai cususem și o rochie pentru plajă, dintr-un ștapel albastru, ieftin. Cu astea, practic, am venit la Yalta. Și câteva costume de baie… vechi.
Dar înfățișarea mea (abia acum îmi dau seama!) era trăsnet. O tânără minionă, subțirică, cu bust bogat, cu un păr ondulat ce se revărsa peste umeri, la lumina solară – mai mult roșcat. În picioare aveam, totuși, ceva nou. Sandale cu toc subțire și înalt, din multe curelușe jos, dar și sus, pe care le urcam și… le împleteam pe gleznă... și mai sus.
Culoarea lor – un verde închis, ce se potrivea cu restul, în întregime.
Așa m-am îmbrăcat și am ieșit afară, aiurea…
Aveam vreo săptămână de când mă aflam la recuperare.
O zi însorită. O după-amiază de iulie sau început de august, acum nu-mi mai amintesc cu precizie. Știu numai că în fața clinicii creștea un cais, care rodise mult în acel an, acum… mai rămăseseră câteva caise pe o creangă, sus de tot.
Stăteam în fața blocului nostru și nu știam încotro s-o apuc. Involuntar m-am uitat la cele câteva caise din vârful pomului.
- Vrei să ți le dau? aud în spatele meu o voce de bărbat.
- Îiii, întorc capul, nu știam ce să-i răspund.
Văd un flăcău chipeș, înalt, blond, sportiv, îmbrăcat într-un maiou bleumarin, cu pantaloni scurți, albi, de vară. Părea coborât dintr-o revistă de modă.
N-am reușit să-mi revin, că el deja era sus, pe acea cracă și rupea caisele. A coborât la fel de repede, ca un Mowgli contemporan și mi le-a întins. Le-am luat în mână. Una și-a lăsat-o lui, pe care a aruncat-o în gură, aproape înghițând-o. Apoi s-a revărsat într-un zâmbet total. Plin de energie tinerească, de soare și optimism.
- Mănâncă, ce te uiți, m-a îndemnat per-tu, de parcă ne cunoșteam de o viață. Eu sunt Micola, din Jmerînka.
- Unde-i asta? am întrebat fără să mă jenez, nu auzisem de această localitate.
- În Ucraina, regiunea Vinița. E aproape de Moldova.
- De unde știi că sunt de-acolo?
- Știu, știu, râse zgomotos. Te urmăresc de câteva zile, de când ai venit, tot voiam să te prind pe undeva, să facem cunoștință. Unde ai stat ascunsă?
- N-am prea ieșit. Numai dimineața, devreme, cobor pe cărărușa cu treptele din pietre aranjate, cred că o știi, până la malul mării, să respir aerul răcoros de dimineață și să fac exercițiile de respirație.
- Aaaa, ce bravo ești, ai voință să te scoli până la dejun și să faci toate astea?!
- Trebuie… Am un an și jumătate de la intervenția chirurgicală. Ajută. Tu ai făcut-o sau urmează?
- Eu… am scăpat. Mi-au făcut investigațiile și plec acasă. N-o să fiu supus intervenției. …A fost greu?
- Greu. Ce fericit ești!
Între timp mergeam din parcul Masandra, unde se afla clinica, în jos, spre oraș.
- Îți place Yalta?
- Foarte! Până la operație am mai fost, și după, cred că deja sunt aici a șasea oară…
- Atunci poți să-mi fii ghid.
- De când ești venit aici?
- Mi-a mai rămas o săptămână, dar s-ar putea să plec mai devreme, dacă nu m-au programat la operație.
- Te-ai bronzat frumos. Pe mine mă prinde greu. Așa pățesc întotdeauna. Chiar dacă stau în Yalta, cu lunile.
- Hai să ne plimbăm pe Naberejnaia…
Optimismul și veselia lui m-au acaparat, totuși. Am acceptat.
Avea 31 de ani, niciodată însurat, studii medii speciale, lucra la calea ferată, îi plăcea cu ce se ocupă, părinții - încă tineri. Mai avea o soră, mai mică, dar care era căsătorită deja și născuse o fetiță. Povestea toate fără să-l întreb. Era o fire deschisă și luminoasă. Eu nu eram în momentul potrivit... Nu reușisem să ies din carapacea unde intrasem și unde voiam mereu să mă refugiez. Acum mă gândesc că, poate, a fost cooptat de Maria Alexeievna să mă scoată din bârlog, în lume. Cine știe…
Nu mă întreba nimic, voia să mă facă să râd, să-mi scoată un zâmbet. Atât. A reușit!
Ne întorceam lihniți de foame și numai aproape de clinică ne-am dezmeticit cât s-a făcut de târziu și că am ratat cina.
- Am niște brioșe în cameră. Stai aici pe bancă, acuș vin.
Ce bune au fost! Cu apă de la izvorul ce curgea alături.
- Să ieșim pe poartă, să ne mai plimbăm prin parc, vrei?
- Nu, mi-au obosit picioarele, în încălțările astea cu toc. Și e târziu.
- Frumoase sandale ai… Dar mâine, mâine ieșim undeva împreună?
Era atâta rugă în vocea și în ochii lui, că iar… am acceptat.
A doua zi, după ce ne-am plimbat pe „Naberejnaia”, „promenada” de la malul mării, mi-a propus să intrăm într-un restaurant din apropiere.
Pe atunci în orișicare restaurant, mai ales seara, se dansa, aveau o mică orchestră și soliști.
Era un bărbat foarte, foarte frumos și bine făcut, înalt, bronzat. Tandru, atent. Dansa bine (nu ne-am călcat pe picioare). Dar nu s-a mișcat nimic în sufletul și în inima mea pentru el, aveam inima pustiită de o dezamăgire totală în iubire, în bărbați și în viață, în general.
Când ne întorceam, aproape să intrăm pe teritoriul clinicii, a încercat să mă sărute, iar eu, ca o smintită, aproape că l-am împins, speriată. Acum văd cu totul altfel acel moment și înțeleg cât a fost de ciudat să mă comport în așa hal. Dar, dacă nu iubești…
Și, totuși, m-a întrebat, timid și cu speranță în glas:
- Mâine… ne vedem?
- Să ajungem până mâine.
- De ce gândești pesimist? Ai scăpat anul trecut din așa operație grea și tu ești atât de tristă… Cum a fost, ai să-mi povestești?
Nu i-am răspuns. Am repetat:
- Să ajungem… până mâine.
În mintea mea, deja hotărâsem ce-o să fac. La masă (cu Micola eram în schimburi diferite), vecin îmi era un cazah strașnic de înalt (de obicei ei nu sunt atât de înalți), venit nu demult în clinică, tot la investigații, cazat tot la etajul doi. Vedeam, deși tânără și fără experiență (femeile intuiesc și simt totul), că mă soarbe din ochi, că nu-i sunt indiferentă. De obicei, nu prea vorbeam cu el, mâncam și plecam, așa că toate încercările lui de a mă face să mai rămân la taifas cu el, dăduseră greș. În acea zi, însă, chiar eu am pornit discuția:
- Cum e borșul de sfeclă azi?
- Ca de obicei, foarte gustos, iar dacă mai pui și o lingură de smântână…
- Chiar voiam borș de sfeclă, îmi place.
Cazahul, văzând atâta deschidere din partea mea, pe loc a prins curaj și-mi zice:
- Nu vreți să ne plimbăm împreună azi? Eu sunt pentru prima oară în Yalta, atât e de frumos aici!
- Daaa, mai ales în parcul Masandra, pe cărărușele lui cu pietriș colorat, cu băncile inedite. Și eu, când am venit pentru prima dată, am rămas surprinsă de eucaliptul ce crește pretutindeni ca un tufar obișnuit, de magnolia de diferite soiuri care, atunci când înflorește, te copleșește cu frumusețea și mirosul ei.
Cazahul se uita încântat la mine, surprins plăcut că mi-am dat drumul la limbă. Eu, însă, mă prefăcusem într-o mică scorpie care urmărea un plan, voiam să-l atrag, să ies cu el, ca să scap de ucraineanul Micola. De ce voiam asta? Pentru că m-a intimidat încercarea lui de a mă săruta, pentru că încă toate gândurile-mi erau îndreptate spre fostul meu soț.
Ce proastă! zic acum, când scriu aceste rânduri, dar toate femeile din lume care au iubit și iubesc mă vor înțelege. Sunt femei și… femei. Sunt femei practice, carele fac pe toate din interes, chiar și dragostea… și sunt femei (adevărate, socot eu!) care trăiesc… după cum simt și care niciodată nu vor schimba dragostea pe lucrurile practice. Idealiste și romantice! Sunt numai cu bărbații de care se îndrăgostesc, iar cei care nu le trezesc sentimente, nu au nicio șansă să se apropie de ele. Poate sunt puține, poate multe din astea, nu știu. Eu m-am îndrăgostit, am suferit, am pierdut, dar… am iubit. În primul rând, eu trebuie să iubesc, numai atunci bărbatul pe care l-am ales are șanse.
- Mergem acum, după dejun? Aștept la ieșire.
- Da, numai să-mi iau haina potrivită.
Când am ieșit, l-am zărit, cu coada ochiului, pe Micola. A sărit de pe o bancă să vină înspre mine. M-am prefăcut că nu-l văd și i-am zis cazahului (îmi spusese cum îl cheamă, chiar la sosirea lui acolo, dar n-am reținut, apoi mi-a fost jenă să-l întreb):
- Mergem pe aici, pe după clădire, ieșim exact în parc.
Ca să nu dau ochii cu Micola, să nu trecem pe lângă el, rămas înțepenit, în picioare, lângă bancă.
Devenisem crudă din cauza trădării, a divorțului, mă răzbunam pe aceștia care nu aveau nicio vină de situația mea? Cred că da, deși poate atunci nu conștientizam acest lucru, o făceam din instinct și, straniu lucru, nu aveam nicio vagă mustrare de conștiință.
Cazahul era profesor universitar, avea vreo 42 de ani. Poate că era și însurat. N-am mai aflat, nu mi-a vorbit nimic despre starea lui civilă. Eu, însă, am scăpat vreo două vorbe, că sunt după un proaspăt divorț (proaspăt, deși trecuse un an și jumătate?). Când mi-a spus că e profesor, predă chimia (vai, chimia, care niciodată nu s-a lipit de mine, deși luam note bune, că învățam totul pe de rost) într-o universitate din Alma-Ata (pe atunci capitală a Republicii Sovietice Socialiste Kazahstan, parte componentă a fostei URSS), am regretat că-l folosesc pentru a scăpa de Micola. Dar… momentul căinței a fost scurt.
Cazahul a fost foarte operativ. Până la prânz, ne-am plimbat în parcul Masandra. Era o zi de sâmbătă și nu aveam tratamente, iar după-amiază am cutreierat Yalta. Am intrat și într-un restaurant mic, dar elegant și… am dansat. În timpul dansului, m-a atras strâns spre el. Am înțeles că de acesta trebuie să fug și mai abitir, de aceea, când am ajuns la clinică, i-am zis că mă doare capul (pe atunci beam nițel alcool, servisem un fel de cocteil amestecat cu multe chestii). Chiar mă durea, dar foarte puțin, eram, pur și simplu, amețită plăcut. Dar creierul meu judeca lucid, mai ales când cazahul mă sfredelea cu ochii lui oblici, de culoarea ghindei coapte, de-mi dădea impresia că-mi citește absolut toate gândurile „criminale” în legătură cu el, că știe deja că mi-am pus în gând să-l folosesc în scopurile mele meschine. Nici nu se putea compara cu ucraineanul deschis la suflet și naiv, om cumsecade. Profesorul, de vreo doi metri înălțime, aplecat asupra mea (îmi rupeam gâtul să țin fața în sus, înspre el), n-avea să se lase dus de nas de o mogâldeață de 1 metru 52 cm, chiar dacă eram cu părul castaniu-roșcat în valuri revărsat pe umeri, cu bustul apetisant și cu sandalele acelea trăsnet, înfășurate pe piciorușe tinerele. Am simțit că trebuie să fug și… am fugit, nemaiașteptând să-mi propună ceva pentru a doua zi. Căci nu aveam să scap basma curată de ochii aceștia mijiți și migdalați, părul negru, costumul și cravata lui de ultima modă.
A doua zi, la dejun, am întârziat, special am întârziat, ca să nu dau ochii cu el, la prânz la fel, iar la cină n-a venit… el. Am răsuflat ușurată. Dar n-a venit nici a doua zi, nici a treia. În locul lui, a fost așezat un altul, un moldovean de-al nostru, Mihai, tot așa, racolat dintr-o stațiune, dar care acum era planificat la operație peste câteva zile. Palid și speriat în legătură cu ce îl aștepta, vorbea numai despre acest lucru, iar eu îl susțineam și îl încurajam cât puteam. El mi-a zis despre cazah, că a plecat acasă. Aaaa… de aceea a fost atât de… activ. Cine știe ce planuri își făcuse și el în penultima lui zi de ședere în clinică, în legătură cu mine. Voia ceva romantic, de moment, un roman scurt de stațiune, pe care să și-l aducă aminte înainte de a-și legăna copilul sau de a se culca în pat cu nevastă-sa. Așa am gândit atunci, deși nu știam aproape nimic despre el și, poate, mă umpleam de… păcate.
Credeam că am făcut o faptă eroică! Micola, însă, nu s-a mai apropiat de mine. A plecat și el peste câteva zile. La investigații nu stăteau mai mult de două săptămâni. Noi, cei de după operație, rămâneam 30 – 45 de zile.
Așa că, având timp la dispoziție, am mai „experimentat” câteva escapade de acest fel cu diverși tipi, dar nimănui nu i-am permis să mă atingă măcar cu un sărut, îi părăseam de cum le simțeam intenția.
Într-o zi, o asistentă de la masaj mi-a zis în față, râzând:
„Ia vezi, se vor aduna toți și te vor bate!”.
Poate chiar meritam o bătaie, ca să mă scoată din starea aceea de neliniște și disconfort, când nu-ți poți găsi locul, nu știi ce e cu tine și ce vrei. Și din gândurile-mi păguboase.
Numai Maria Alexeievna îmi aproba tot ce făceam:
„Bravo, fată dragă, așa să procedezi, bărbații merită asta pe deplin”.
Cine știe ce a avut de îndurat în viața ei, din cauza lor, de ajunsese la astfel de concluzii.
Tamara, o prietenă care se operase odată cu mine, era și ea chemată din aceeași cauză și pentru aceeași perioadă. De fapt, voiau s-o opereze și la celălalt plămân, dar se răzgândiseră (scriu acum și mă întreb, oare mai trăiește, că era cu vreo patru ani mai mare ca mine; ultima dată am fost la ea, împreună cu fiică-mea, în 2006). Poate ar trebui s-o caut pe rețelele de socializare, că i-am pierdut numărul de telefon…
Ea m-a înțeles… și mi-a zis:
- Încă îl iubești pe fostul, prostul tău soț, și suferi, dar o să-ți treacă. Uite, terminăm aici și mergi cu mine la Moscova, să-ți schimbi gândurile, poți să-ți mai iei puțin concediu după acest medical. Ai fost vreodată la Moscova? Ai să locuiești la mine!
- Merg! m-am hotărât dintr-odată, după cum îmi este obiceiul.
Moscova mi-a plăcut grozav, chiar dacă am văzut cupluri tinere în stare de ebrietate pentru prima dată în viața mea, într-o atât de mare cantitate… numerică.
Într-o seară, când stăteam la masă… Apropo, avea un soț mai tânăr ca ea, foarte frumos, dar, după cum se uita la mine, am înțeles că era un „don juan” și vai de capul ei, bolnavă, ce viață ducea cu el. Și mai trăgea cu păhărelul. În acea seară, ea mi-a spus:
- Văd că numai de Ionel al tău vorbești, zici că a plecat cu un prieten la muncă în Kemerovo, știi unde anume? Dacă-l iubești, trebuie să mergi la el, să te împaci cu el…!
Sunt foarte mândră de felul meu, dar, cu toată mândria mea, am aflat de la soția acelui prieten al lui chiar și un număr de telefon, cât și alte indicii. Era într-un orășel poluat, de mineri, foarte mic, aveam să-l găsesc ușor. Am luat bilet de avion până la Irkutsk, cu escală scurtă nu mai țin minte unde, apoi un autobuz care m-a dus la destinație.
Nu vă mai povestesc și istoria asta toată, de altfel, destul de interesantă, plină de peripeții (sovietice), chiar l-am întors pe „rătăcit”, a revenit în Moldova, dar ceașca, odată spartă, oricât ai lipi-o, tot va crăpa iar în bucăți și se va risipi. Peste ani, când mi-a trecut boala primei dragoste (a cam durat, să știți…), mă întrebam și nu înțelegeam de loc pentru cine și pentru ce am suferit atât, de nu m-am putut uita la alți bărbați mult timp, fiind complexată, consecință a acelei (prime) trădări.
Dar asta a fost viața mea, pentru care îi mulțumesc bunului Dumnezeu că încă o menține... vie.
Iar ucraineanul Micola mi-a mai dat de veste, peste vreo cinci ani. Printr-o telegramă, în care mă înștiința că va trece prin localitatea noastră cu trenul. Dacă vreau să ne vedem, el organizează o întâlnire...
Nu i-am răspuns la telegramă, nu m-am dus la gară la ora indicată.
Habar n-am cum a găsit numărul de telefon de la serviciu și m-a sunat, mai târziu, de la Jmerînca lui, să-mi spună ce-a făcut în toți acești ani. Că o femeie rămăsese însărcinată de la el și a fost nevoit să se căsătorească cu ea, că i-a născut gemeni, dar acum e proaspăt divorțat, n-a mers, n-o iubește, poate nici ea… etc. Dacă vrem să fim împreună, el face tot posibilul pentru asta…
Nu știu ce voia el să facă, dar eu, când am mai auzit că are și doi copii gemeni pe care i-a părăsit, i-am trântit direct, că nu pot, că sunt într-o relație și-s pe cale să mă mărit. Nimic adevărat, doar ca să-l… potolesc. De atunci, n-am mai auzit de el. Acum, cu războiul din Ucraina, de câte ori aud că rușii au bombardat regiunea Vinița, îmi aduc aminte de el. Pe unde o fi? Ce e cu el?
Iată așa e viața asta! Cât e de haină, uneori! Pe cine iubim noi, nu ne iubesc ei, iar cine ne iubește este abandonat… de noi.
Sau, poate, anume prin asta e atât de frumoasă viața, prin imprevizibilitatea ei, prin misterul din jurul nostru și prin dragostea care se înfiripă în sufletele omenești și constituie sensul primordial al acestei vieți.