l          Pincipiul pitagoreic sau pitagorismul ne oferă cel mai bun exemplu de filosofie a tot cuprinzătoare clădită întocmai după modelul uman.
          Astfel, după acest principiu, "numerele sunt elementele tuturor lucrurilor..."(Aristotel - METAFIZICA, 986a, 17), iar reducerea lumii la ordine şi la afinitatea cu mintea, îşi atinge astfel limita extremă.
          Exponenții acestui principiu au fost influențați, cu siguranță în această generalizare, de exeplul dat de matenatică, constatând cât de departe poate merge aceasta în direcția exprimării naturii fenomenelor astronomice, bunăoară.
          Astfel că, pentru ei, tot ceea ce se petrece în cer are corespondențe cu tot ceea ce se petrece pe pământ, motiv pentru care trebuie căutat cu perseverență aici, deoarece, acelaşi principiu care guvernează natura trebuie neapărat descoperit şi în viața umană.
          Exponenții principiului enunțat mai sus au aflat întrupate în tehnica diferitelor meşteşuguri umane, numărul, raportul şi proporția.


          Procesul de interconectare dintre teoria generală a lumii şi a spiritului, pe de-o parte, şi artă  pe de altă parte, s-a desfăşurat oarecum firesc, în sensul că ipoteza generală după care numărul e substanța realității îşi află, bunăoară, cea mai la îndemână demonstrație în arta muzicii, motiv pentru care, supozițiile metafizice ale acestor gânditori i-au dus la cercetarea naturii şi relațiilor reciproce ale sufletelor muzicale, precum şi la încercarea de a exprima aceste relații sub forma unor proporții numerice.
          Astfel, studierea bazei matematice a muzicii s-a dezvoltat în două direcții: crearea ştiinței acusticii, de către Archytas, cel mai de seamă pitagoreic din vremea lui Platon, precum  şi dezvoltarea semnificației morale şi cosmice a acesteia.
           Archytas observă faptul că toate sunetele muzicale sunt provocate de mişcări ritmice care se succed la anumite intervale de timp, iar sunetul final pe care-l auzim este înalt sau jos, în funcţie de lungimea acestor intervale. Astfel rezultă faptul "... că un ton e alcătuit din părți, care trebuie să fie corelate într-o propirție numerică"(F. M. Conform - PLATO'S COSMOLOGY, 1937, p. 322).
          Referitor la cea de-a doua dezvoltare trebuie amintit faptul că un grup originar de pitagoreici era mai puțin preocupat de exactitatea ştiințifică a acestor  cercetări, punând accentul pe importanța metafizică şi etică a ideilor, fiind cei care au creat acea largă teorie a muzicii în  care intră şi conceptul de "muzică a sferelor", cu toată armonia şi semnificațiile sale omeneşti.
          În felul acesta, după doctrina lor, muzica omenescă, prima în rândul artelor care produce plăcere, nu este altceva decât o imitație, al cărei model e armonia obținută prin corpurile cereşti, care corpuri, prin ale lor revoluții extensive, sunt principalele manifestări în schema naturală, mai bine zis, adevăratul cosmos din spatele tututor fenomenelor superficiale ale naturii, o adevărată aplicație practică a legilor matematice.
          În această armonie cerească, înălțimea notelor muzicale este determinată de viteza diferitelor corpuri cereşti, viteză care fluctuează în funcție de distanța dintre ele, "... care se află într-un raport similar cu intervalurile consonante ale octavei"(J. Burnet).
          Conform noțiunii de cosmos pitagoreic, stelele, dispuse la distanțe armonioase unele de altele, îşi urmează calea lor cosmică cu o repeziciune dinainte prestabilită, în timp ce aerul, agitat de mişcarea lor, produce una dintre cele mai puternice melodii, o incomparabilă cântare, care devine pură tăcere pentru urechea omenescă obişnuită cu ea, tot aşa cum pentru cineva care trăieşte de mult timp pe malul oceanenului, zgomotul neîntrerupt al valurilor devine obişnuință, devine tăcere.
          Această armonia a sferelor, alias muzica produsă de stele şi planete, dovedeşte existența unui prim element estetic în ceea ce numeam cosmologia timpurie, element care merge alături cu o doctrină paralele sufletului, un fel de psihologie elementară.
          Astfel, pentru gânditorul pitagoreic, sufletul este o armonie, o acordarea care are la bază tocmai proporția numerică, producând în felul acesta acea plăcere deosebită pe care el, sufletul uman, o găseşte în muzică.
          Avem aici o doctrină metafizico- psihologică în cadrul căreia se poate observa cu uşurință faptul că "cerurile rotitoare", luate ca model, prin imitație, pot fi înlocuite de suflet, iar într-un asemenea caz, muzica poate fi privită ca o imitație a sufletului individual în locul sufletului cosmic, lucru ce se poate uşor justifica prin întreaga diversitate de acorduri uriaşe şi moduri muzicale ce vor corespunde diferitelor didpoziții etice şi temperamentale.
          De toate aceste considerații avea să se ocupe şi Platon, care le va cuprinde în estetica sa mai târzie.