DIN IUBIRE AM FOST CREAT ETERN SĂ IUBESC

... pe nesfârșitul Cosmosului drum,
în căutarea Înțelesului ce pare,
pentru unii-alții, greu de înțeles,
Lumină-Neapropiată-Atotștiutoare,
inundă-mi Adâncu-mi obscur al Ființei,
să-mi cunosc în detaliu propriul demers
și măreața, aleasa chemare,
adresată de Nepătrunsul Suprafiresc,
în cele din urmă să pot să ajung,
pe Mine-Însumi să mă regăsesc,
integrat în armonia păcii și fericirii eterne,
după care Sufletu-mi necontenit tânjește,
fremătând de un Dor neostoit,
mai presus și dincolo de orice înțeles,

în mine având genetic sădit presentimentul
că am fost creat anume, la nesfârșit să iubesc,
tot ce-i Bine-Frumos-Adevărat,
altfel, rațional, nicicum nu pot să concep,
ce rost ar mai avea faptul banal,
că sunt în Miraculoasa-Fantastica-Existență,
dacă la presupusul ei capăt ajungând,
mi-aș găsi pentru totdeauna
sfârșitul în negrul mormânt.
Atunci totul ar fi deplorabil, absurd,
fără orizont, rațiune și sens,
alegație pe care refuz s-o accept
de vreme ce Înlăuntru-mi intim,
aud, simt, receptez, cum tainic
reverberează întregul Multivers
cu Frumusețea-i-Etern-Inefabilă,
mai presus și dincolo de orice înțeles,
insuflându-mi clar sentimentul profund,
de-a fi fost anume miraculos creat,
la nesfârșit să iubesc...


IUBIREA FRUMOSULUI - FRUMUSEȚEA IUBIRII

Cine are cunoștința desăvârșită
despre eternul mister al Vieții,
să poată infailibil a-mi spune,
de ce oare în fața Frumuseții,
dintru această mirifică lume,
de drag - eu mă topesc,
încât nu mai sunt Pop Gheorghe,
ci doar o flacără sângerie,
arzând într-o candelă microcosmică,
pe Altarul Verbului sacru: Iubesc...,
uitând cu totul de mine,
în Sine-mi păstrând o vagă nostalgie
a Leagănului ancestral în care am apărut
întru această fantastică Poveste,
unde iubind Frumosul - Absolut,
Fericirea îmi inundă Sufletul
și pe vecie mi-l robește...


FRUMOASĂ PRECUM O POEZIE

... așa a fost și va rămâne,
Iubirea noastră sfântă:
”O simplă amintire”...,
precum Susana, tu mi-ai spus,
la prima noastră întâlnire,
într-un amurg de primăvară,
la marginea Dumbrăvii din Sibiu.

De atunci, nici în vis nu mi-a fost dat,
din întâmplare să te întâlnesc vreodată
și nici nu știu sigur dacă ești
în Cer sau pe acest Pământ,
atâta știu că-n suflet te-am purtat,
Dorință ne-mplinită pe vecie,
Susana mea, copilă venerată,
frumoasă precum o Poezie,
ce n-o voi scrie niciodată...



ANOTIMPUL SACRU AL IUBIRII
soției Ileana

... cu păsările călătoare,
care în zborul lor,
plutind ușor,
străbat albastra zare,
revino-mi Înger păzitor
din Depărtările astrale,
de Tine mi-e așa de dor,
mi-e dor și Te aștept,
cu nerăbdare...

Ne-a despărțit o iarnă grea
cu nopțile ei lungi și reci,
e Primăvară, Draga mea,
Anotimpul sacru al Iubirii
în care prin rânduiala divină,
frunzele-nverzesc din nou pe ram
cu dorul nestăvilit de Lumină,
trezind întreaga Fire la viață
la fel și Tu, Lumina mea
din îndelungatul somn
întoarce-te iarăși la mine
cu zorii speranței disdedimineață
și pentru lumea-ntreagă să nu mă părăsești
Frumoasa mea, Iubirea mea, rămâi,
rămâi cu mine în veci de veci
în Suflet aducându-mi Primăvara,
stindard al Vieții-n fericire,
ce spectrul morții-l biruiește
și-n locul pustiului și întristării
întronează al Iubirii inefabil farmec
ce niciodată nu se mai sfârșește...

... cu păsările călătoare,
care în zborul lor,
plutind ușor
străbat albastra zare,
revino-mi Înger păzitor
din Depărtările astrale
de Tine mi-e așa de dor,
mi-e dor și te aștept
cu nerăbdare...