Era o vară însorită, minunată. Iarba strălucea în lumina dimineții, sărutată de bobițe de rouă argintie. Prin ea se preumblau gâze de tot soiul, fiecare zorindu-se să-și caute hrană, să-și îngrijească puișorii. Ședeam lungită la umbra unui dud bătrân care avea o coroană foarte bogată și un trunchi gros de nu-l puteau cuprinde doi oameni, plin de dude negre și mari cât prunele.
          Am văzut deodată o lumină puternică și, pe un fir parcă invizibil, a aterizat din cer prințesa Libelulă. Avea aripile de un verde crud transparent și trupul delicat iar pe cap purta o coroniță din aur bătută cu diamante. Instinctiv am dus mâna la ochi, așa de puternică era lumina pe care micuța prințesă o adusese cu sine. Venise pentru că prințul Firicel de Iarbă se căsătorea cu prințesa Furnica iar ea, Libelula, urma să le fie nașă, naș fiind nimeni altul decât prințul Cărăbuș.
          Șeful orchestrei care trebuia să cânte la nuntă era chiar domnul Greieraș, cu chitara sa cea fermecată.
Domnișoară de onoare era Buburuza, iar cavaler, un Fluture elegant și alb ca spuma laptelui. Întunericul nopții avea să fie alungat de domnul Licurici cu suita sa de Scăpărei.

          Nășica Libelula și nășicul Cărăbuș s-au întâlnit și au organizat întreaga ceremonie. Au suflat cu aur peste iarba verde ca smaraldul, au așezat pe frunze, care de care mai strălucitoare, bucate alese: cozonaci aurii și pâini dolofane, un tort uriaș împodobit cu lumânărele turnate din praf de stele, potire cu băuturi răcoritoare, oferite de drăgălașele zorele și de crinii din grădină...
          Domnul Păianjen a fost chemat să țeasă un cort din fire de argint, care să le fie adăpost, în timp ce domnul Licurici împreună cu suita de Scăpărei au așezat felinare aprinse atât în afara cât și în interiorul cortului. Când toate pregătirile au luat sfârșit, au început să-și facă apariția și invitații: țânțari în ținută de sărbătoare, ținându-și trompa în sus și mândri nevoie mare, bondari care de care mai gălăgioși, cu burțile grase și făloși ca niște împărați, albine grațioase, tăuni încruntați și plini de mister, ba și câteva muște petrecărețe care, nefiind invitate, au fost alungate fără pic de eleganță de Cărăbuș...
          Am asistat la toată petrecerea acestei nunți minunate și am cules și câteva dude din care am făcut suc și l-am oferit prietenilor mei din lumea gâzelor, cu multă dragoste și amabilitate. Toți m-au înconjurat mulțumindu-mi și poftindu-mă la masa lor. Neavând însă loc în cortul țesut de domnul Păianjen, le-am spus că eu voi fi străjerul care îi va apăra în caz de primejdie. Petrecerea gingașelor ființe a ținut până în ziua următoare.
          Libelula și Cărăbușul ședeau aproape de finii lor, Furnica și Firicel de Iarbă, iar mai în spate, Greierele cânta neostenit la chitara-i fermecată, încântând auzul tuturor nuntașilor, în timp ce Licuriciul și toți Scăpăreii aveau grijă ca niciun felinar să nu se stingă și să le fie umbrită petrecerea. Dacă vreo pală de vânt strica vreun colț al cortului, Păianjenul era la datorie: țesea îndată bucata lipsă și o prindea la loc.
          Zorelele trecuseră grija de zi suratelor lor de Regine ale Nopții iar Crinii nu aveau odihnă nici ziua, nici noaptea. În felul acesta, nimeni nu avea de ce să fie nemulțumit. Aerul era dulce și parfumat iar eu, în timp ce-i străjuiam, priveam luna și stelele care, ca și mine, fuseseră și erau martore încă ale acestui eveniment. Cununia o celebrase însuși Luceafărul, mai marele între stele...