Poemele doamnei Violeta Mitru, tematic vorbind, sunt diferite, amestecate, adunate-n timp şi-n spațiul clepsidric, ceva specific unei cărți de debut.
          Aşa se explică faptul că pe parcursul întregii cărți, eul poetic îşi caută primăverile în rochii de azur, ea, fata cu ochii căprui, scriind sonete florilor dalbe sub clarul de lună "alb cadalb", cuprins de doruri multe, adolescentine, îmbinate cu dorințe, sub soarele frate, în curtea străjuită de salcâmi, întoarceri şi reîntoarceri la strachina de lut, în bucolismul dulce şi liniştitor, promotor de pace în margine de sat, la olarul care-şi alege lutul aşa cum numai el ştie, "În zori, când roua, încă nu s-a ridicat... / Vrea să-l iubească mâna ce-l mângâie / Şi molcom, să-i doinească pe drumul către sat ".
         Acolo, în liniştea atelierului său "...primeşte lutul strop de boare vie...", născându-se "O strachină de lut, cu brâu în şerpuire, / Spirale plămădite spre-a tainei dezlegare, / La umbra mărului din bătătură se-odihneşte / Pe masa veche, scundă-n trei picioare... // E plină ochi cu lapte aburind, / Alături pe capac, tronează sfânt tezaur... / Cu lingura de lemn, bucăți fierbinți de-oi pune, / În strachina de lut, e numărul de aur!"(STRACHINA DE LUT).

         Dacă ne îndreptăm puțin atenția asupra întregului corp al reflecției lirico-filosofice incipiente din tematica celor 115 poeme cuprinse-ntre coperțile volumului de față, ANOTIMPURILE DIN VECHEA CLEPSIDRĂ, (Editura eCREATOR, 2024, Colecția DEBUT), observăm faptul că locul şi trăsăturile esențiale ale meditațiilor asupra acestei tematici felurite şi amestecate sunt determinate în totalitate de înclinațiile şi pornirile doamnei Violeta Mitru către miracolul artei şi al frumosului pe care îl reflectă.
          Această metafizică a frumosului, pe care o dezvoltă aici eul poetic, îl poartă pe acesta prin infinitul infinit, sorbind magia cuvintelor din poezie, prin mrejele unui timp comun şi blajin, dar confident, din care nu lipseşte nici codrul cu plaiul său de poveste, nici cărarea din vis şi nici cromatica vieții cu laleaua neagră care a-nflorit, nici alternanțele anotimpale din vechea clepsidră, îndemnându-ne să nu lăsăm clipele să plângă pe malul lacului sau al râului înşelător.                "Când ziua se-ngână cu noaptea, /Ascunsă printre fire lungi de iarbă, / Pe pajiştea de lângă curtea noastră, / A înflorit laleaua neagră! // Îşi leagănă în briză zveltul trup / Şi cupa-i fină, de lumină-ntunecată, / Cu sete aduna în grabă roua / Să-şi spele fața de suavă fată ... // Şi-a pregătit cuminte, catifeaua, / Parfumul delicat, uşor, ne amețeşte... / Va fi vedetă printre flori laleaua, / Cu-alura-i graţioasă, ne pare că pluteşte..."(LALEAUA NEAGRĂ A-NFLORIT), imagine artistică ce ne duce pe undeva, spre grădina cu flori din lirica lui Dimitrie Anghel.
          Periplul eului poetic prin aceste largi sfere de interes artistic naşte în gândirea şi în simțirea poetei acel gust estetic pe care numai oamenii aleşi îl au, prin sensibilitatea şi simțul unei perceperi deosebite, promotoare a acelei metafizici a frumosului despre care vorbeam anticipat, a acelei reacții de excepție a sufletului la fenomenele frumoase, creând necondiționat tematici obiective frumoase, propuse drept studiu estetic parcă, intrând deopotrivă, atât în câmpul contemplației sale, cât şi-n cel al lectorului, îndemnându-l la modul tentativ de a încerca perceperea lor ca pe nişte posibile expresii artistice corelative ale unei legi fundamentale a frumosului artistic.
          Am constatat cu atenție şi cu interes prezența-n tematica poetică a cărții a unei anumite coerențe a elementelor tematice poetice, a unei anumite ordini în dezordine, aş zice, care ar putea fi, de ce nu, însăşi condiţia necesară a existenței unei lumi estetice, lume în care natura umană cu legile şi idealurile ei morale se află într-un raport de continuitate cu comportarea în timp şi-n spațiu a elementelor banale ale cotidianului, supuse degradării artistice prin trecerea lor dintr-un plan superior,  într-nul inferior.
          Varietatea tematică a poemelor cărții îl poartă pe eul liric, mânat de acel îndemn divin specific celor cu har, spre fântâna din vale, spre visul de toamnă cu melancoliile lui, spre acel jumătate întuneric al zilei sau al vieții, poate, purtat de toamnă pe cărările ei, atunci când iarba uită să se culce, înveşmântată, ea, toamna, în veşmântu-i de aramă, îmbătat de melancolia şi tristețea lumilor pierdute prin zăpezile din urmă, pierzându-se în iarna care vine, în povestea ei frumoasă care dospeşte tăceri în vatra timpului, martor stând, la toate acestea, stâlpul prispei părinteşti, înşirându-se troscotul prin curți "Sub tălpile prea mult umblate, / Iar crengile de bobi bătrâni, / Prefiră umbre pe la sate... // Mai scârție prelung vreo uşă, / Când lacăt vechi descuie vise, / Şi peste praguri, în vreo vreme, / Se-ntorc iubirile promise... // Se luminează pe sub grinzi, / În iz de mir, chipuri cereşti... / Între ogradă şi înalt / Stă stâlpul prispei părinteşti!", această imagine cutremurătoare a satului părăsit, a casei părinteşti cu lacătul la uşa care mai scârție din când în când la-ntoarcerea posibilă a "iubirilor promise", imagine a ceea ce a fost cândva satul românesc, satul copilăriei eului poetic, prin sufletul căruia suflă un vânt de durere şi regret, (STÂLPUL PRISPEI PĂRINTEŞTI).
          De fapt, îmi place să cred, şi vreau lucrul acesta, vreau să cred că universul poetic al doamnei Violeta Mitru este o combinație tematică între opoziții aleatorii de lumină şi-ntuneric, de cald şi rece, uscat şi umed, cumpănind la un moment dat unul dintre aceste elemente, ca apoi, pendulul timpului pierdut în  vechi clepsidre să-şi deplaseze balansul în favoarea contrariului acestuia.
          Lumea universului său poetic trăieşte şi se mişcă în virtutea acestei alternanțe nesfârşite, constituind acel loc de întâlnire al sfârşitului cu nesfârşitul în planul superior al esteticii, dând naştere gustului artistic, pe care autoarea cărții îl are din plin, motiv pentru care eul poetic ar vrea "... să fie noaptea albă / Şi luna soare de-mprumut, / Să zboare piatra fulg în vânt / Şi tot sfârşitul, început... // Să fie zori în asfințituri, / Şi să culeg vreun colb de stele, / Pe rouă clară să-l împrăstii, / Să fac din orizont inele... // Să ningă raze prin zăpezi, / Iar verile, un pumn de nea, / Să prindă toamna frunze verzi, / De sub covoare viorea... // Aş vrea ca an încărunțit, / Să poarte fundă-n păr anost, / Să-adaste timpul şi să-şi uite, / De calea-i castă, de vreun rost "(AŞ VREA...).
          Absolventă a Liceului Pedagogic şi a Facultății de Psihologie pentru învățământul primar, doamna Violeta Mitru debutează acum cu acest splendid volum de versuri, ANOTIMPURILE DIN VECHEA CLEPSIDRĂ, carte pe care şi-o ilustrează singură, prin nişte autoportrete creionate la nivelul crochiului plastic, fire iubitoare de estetic şi de frumos fiind.
          O aşteptăm pe doamna Violeta Mitru cu următoarele sale creații, cu viitoarele sale cărți.