Frica de moarte a existat  întotdeauna  însă cândva  exista demnitate,  pe timpul  zeilor exista curaj și onoare. Atunci era o onoare să fii ales să mori pentru zeul tău.
În  vremuri de mult apuse bărbatul era considerat  simbolul onoarei al integrității, al dârzeniei  și al curajului  sau dacă vreți verticalitatea și curajul  aveau în ele pecetea bărbăției, erau atribute ale sexului puternic! Bărbatul era un luptător, un  războinic ce nu avea frică de nimic nici măcar de moarte!
Oamenii  credincioși  înțeleg  moartea ca o trecere în lumea de apoi unde sufletul  va trăi  în continuare lângă Dumnezeu și sfinți. Ateii  consideră moartea ca fiind un punct terminus, o încheiere a tuturor formelor de existență  atât sufletească cât și trupească. Acesta este și motivul pentru care ateii nu se  pregătesc în niciun fel pentru  marea trecere  și pentru viața de apoi, fiindu-le frică de moarte.
În realitate toți știm cu certitudine că  vom muri și că întocmai unei rulete rusești  cu gloanțe oarbe și adevărate  ne vine rândul  fiecăruia , nu într-o ordine anume ci pe sărite. Urcăm pe scara vremii, pas cu pas,  cu  fiecare zi ne apropiem tot mai mult de veșnicie fără să știm  cât ne-a mai rămas.

Privim în urmă și vizualizăm trecutul  cu tot ce am  adunat în desaga amintirilor, cu ce  a fost bun și cu ce a fost rău, și ne întrebăm:  Oare   o fi mult ori puțin cât  am  trăit? Oare cât  mai avem? Nimeni dintre pământeni nu ne poate da un răspuns,  absolut nimeni! Există un unic care cunoaște toate adevărurile lumii  și care este Creatorul nostru. Numai el știe cât ne-a scris  fiecăruia în  cartea vieții pământene .
Omul oricât ar fi de bătrân  ar mai vrea să trăiască puțin și parcă se agață cu  dinții de viață pentru că nu este pregătit să plece într-o lume necunoscută.Dacă întâlnim un  bătrân care își dorește să moară  acesta are  o mare suferință de care vrea să scape sau o mare credință în înviere și viața de apoi..
Cei care au experimentat moartea clinică știu că  moartea este cu totul altceva decât credem  și că  în fond este doar o încheiere a unei etape  a sufletului. Sufletul  își continuă viața și după despărțirea de corpul fizic și  se înalță la cer. Toți cei care au experimentat  o moarte clinică  declară ca era atât de bine  dincolo  încât nu ar mai fi vrut să vină  înapoi. A existat  mereu un motiv de întoarcere în corpul fizic  fie că erau  motivați  căci  erau copii mici de crescut sau aveau  sarcini importante  nerezolvate încă.
Cu toate acestea  există  o mare frică de moarte  și în numele acestei frici  se fac tot felul  de lucruri. De ce?
Pentru că lipsa credinței  face ca omul  să nu  poată concepe  ca mai există o viață de apoi. Zgârcenia  îi face pe cei avari să le fie frică  că se vor despărți de averile  lor  care  oricât ar vrea nu le pot duce cu ei. Iubirea  este un alt factor care  creează frica de moarte pentru că nu vrem să ne despărțim de cei dragi. Există  nenumărate motive  care ne fac  să ne fie frică de moarte  dar cel mai important motiv este necunoașterea.
Din păcate  omul de rând are o capacitate limitată de înțelegere și cunoaștere . Poate așa am fost creați  sau poate că nu ni se dă voie,  că nu trebuie să știm mai mult. Dacă stăm să analizăm puțin  vom înțelege că  în jurul nostru  s-a făcut totul  ca să ne țină ocupați  și să nu aflăm  prea multe. Ocupați și obsedați  de câștigarea traiului de zi cu zi, omul a devenit un robot ușor previzibil și care a putut fi condus exact acolo unde se voia. Interesul elitelor nu a fost niciodată luminarea maselor  ci doar manipularea lor prin răspândirea  ideii că omul este liber și că poate reuși  dacă muncește  destul. Astfel au fost aleși câțiva cărora li s-a dat un mare avânt pentru a  exista  exemplul viu  că se poate și chiar au fost date câteva piste  de urmat pentru temerari și ambițioși. Cu toate că oamenii au fost ocupați  cu altceva  și nu cu dezvoltarea  și înțelegerea  spirituală , cert este că  unii dintre noi au  ajuns la un nivel de spiritualitate mult superior nouă și înțeleg altfel lucrurile. Acestora  nu le este frică de moarte  și înțeleg că fiecare dintre noi a venit pe pământ cu un  scop bine definit dar pe care trebuie singur să îl descopere. Exact așa cum un bebeluș nu-și poate aminti  viața intrauterină  sau  primii ani de viață terestră  tot  așa nici noi nu ne putem aminti nimic din viața sau viețile  anterioare ale sufletului nostru.
Menirea  pe care o avem fiecare  dintre noi pe pământ  pleacă de la iubire. Dumnezeu  a creat omul  pentru a răspândi iubirea   și bunătatea printre semeni , pentru a face fapte bune.Din păcate acest lucru nu este pe deplin înțeles.Oamenii nu se iubesc! Cum să iubești  un  om pe care nu-l cunoști? Cum să oferi ajutor cuiva care îți face rău? Cum să întorci celălalt obraz atunci când ești jignit și  înjunghiat cu răutate? Toate aceste lucruri  par a fi atribute Dumnezeiești  nu omenești. Dar Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa punând lumina divină  în fiecare om.
Aceasta lumină divină interioara  trebuie descoperită  în noi  și  lăsată să lumineze, să încălzească cu razele sale pe cei din jur. Făcând fapte bune devenim și noi mai buni, mai înțelepți  și mai  luminați. Cheile sufletului  vor descuia  și porțile minții  și în acest fel  vom avansa spiritual  și nu ne va mai  fi frică de moarte.