Rostită sonor în preajma sărbătoririi Zilei Naţionale a Unirii Principatelor Române,   promulgată în 2014, această afirmaţie despre obârşia noului stat România nu mai poate surprinde pe nimeni şi nu poate fi considerată cumva o „găselniţă” a vanităţii ieşeane! Nicidecum!  Ea este, în fapt, un adevăr istoric, iar oricine încearcă sau, bată-l sfântul (!), va încerca vreodată, cu voită intenţie şi rea credinţă, să-l răstălmăcească după „pohta” gândului său nesăbuit, va suferi consecinţele unui eşec sortit peirii, atâta vreme cât încă mai există un martor în viaţă al acelor vremi frământate, care poate să susţină, oricând şi nesilit de nimeni, cât va mai fi să facă umbră pământului, indubitalitatea acestuia.
Chemat la judecata dreaptă a istoriei româneşti, ce s-a scris cu slovele  precumpănitoare ale strădaniilor şi trudei zbuciumate depuse pe altarul înfăptuirii idealului de Unire a Principatelor Române, renăscut şi cu mai multă vlagă după înăbuşirea revoluţiei paş´optiste,   măreţul castan de la Vişan (s.n.), din mărginimea Ieşilor ( că despre acesta este vorba! ), el şi numai el (!) poate povesti mărturisitor de-a fira-n păr despre acei ani fierbinţi şi încrâncenaţi în care, sub măreaţia impresionantă a coroanei sale, s-a pus în cuget şi-n simţiri făptuitoare plămada bine dospită a coacerii doritei „pâini calde” a noului stat românesc, numit România!

Că este aşa şi nicidecum altfel, o altă dovadă certă şi susţinătoare a „pledoarei istorice” a măreţului castan de la Vişan  este, desigur, poezia  lui Vasile Alecsandri, intitulată iniţial „25 mai 1956”, ce a devenit imediat după rostirea ei înflăcărată de către poetul patriot „Jurământul” de credinţă al unioniştilor ieşeni:

        Sub acest măreţ castan
        Noi jurăm toţi în frăţie
        Ca de azi să nu mai fie
        Nici valah, nici moldovan!

        Să fie numai români,
        Într-un gând, într-o simţire
        Şi să ne dăm mâni cu mâni
        Pentr-a ţării fericire!

Aşadar, axeastă poezie-document a fost compusă ad-hoc şi declamată patetic de către poetul unionist, Vasile Alecsandri, în finalul „sfatului de taină” ce s-a desfăşurat subversiv în ziua de duminică, 25 mai 1856, „sub acest măreţ castan”, aflat în proprietatea de la Vişan a unionistului P.Mavrogheni.
    De fapt, proprietatea aparţinea fiicei sale, Elena-Luiza, primită ca „dar de nuntă” la căsătoria sa cu generalul Cherşân, comandant al regimentului din dealul Copoului ieşean. Nici că s-ar fi găsit un alt loc mai de „fereală” pentru unioniştii ieşeni, aflaţi de ceva timp în vigilenta urmărire a iscoadelor fanariote ale caimacamului Nicolae Vogoride, pretendent la tronul Moldovei! Locul era destul de izolat şi bine păzit de către cele două ordonanţe şi două santinele ale generalului. În plus, măreţia coroanei castanului din proprietatea vişăneană oferea, cu dărnicia frunzişului şi a mirosului înmiresmat al candelabrelor sale de floare, excelente condiţii de „tăinuire” ale sfatului unionist.
La acesta, sub preşedenţia lui Mihail Kogălniceanu, au luat loc la masa întinsă sub măreţul coronament al castanului (de peste un veac al existenţei!) vreo treizeci de unionişti ieşeni, între care: Costache Negri, Dimitrie Ralet, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae Şuţu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza. Cu toate că la „sfatul” anterior, din 21 mai 1856, din casa de pe Copou a lui Kogălniceanu, ţinut sub pretextul „onomasticii” multor unionişti, nu s-a ajuns la niciun rezultat mulţumitor al discuţiilor despre Unire, iată că, de această dată „sfatul de taină” unionist de sub castanul de la Vişan s-a desfăşurat cursiv, fără divergenţe sau opinii diferite şi, astfel, uniţi în cuget şi simţire, unioniştii ieşeni au înfiinţat Asociaţia de luptă pentru Unire, au aprobat Programul acesteia şi au ales Comitetul director, entuziasmându-l pe Vasile Alecsandri, care întocmea procesul-verbal şi care la sfârşit avea să-şi declame cu patos irezistibil versurile înflăcărate ale poeziei – Jurământ.   
 Uitând de „consemnul conspirativ” al sfatului, din toate piepturile  participanţilor a răsunat la unison: Jurăm! Apoi s-au îmbrăţişat şi s-au prins de mâini cu toţii în jurul castanului într-o adevărată horă a bucuriei nestăvilite ce li se citea pe chipuri. Până şi florile şi frunzişul des ale „măreţului castan” reverberau însufleţitoarele versuri ale Jurământului, considerat „fila de aur” (s.n.) a Istoriei Unirii Principatelor Române!
Iar ca toate acestea să se împlinească, părintele arhim. Neofit Scriban (centru foto) a înălţat o rugă fierbinte către Ceruri, încheiată cucernic: Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Să fi influenţat binefăcător măreţul castan, prin frunzişul său atotcuprinzător şi  mireasma dulceag-parfumată a inflorescenţei sale, deciziile istorice ale unioniştilor?
S-ar părea că DA, după cum aveau să exprime ulterior şi renumiţi botanişti.
Ori, toate aceste certe conotaţii istorice, temporale şi spaţiale, ale poeziei „Jurământ” nu pot fi nicicând răstălmăcite, cum nu poate fi respinsă vreodată nici ideea românismului, cuprinsă cu destulă subliniere în versul: „Să fie numai români”.
De asemenea, se cuvine să mai subliniem şi faptul deloc nesemnificativ că această poezie „Jurământ” , de mare vibraţie unionistă, avea să constituie pentru autorul ei, Vasile Alecsandri, o veritabilă sursă de inspiraţie pentru viitoarea poezie „Hora Unirii”, devenită Imnul Unirii, împrumutându-i, atât „patosul”, cât şi „metrica” acesteia!
Dar, despre acestă zi însemnată a înfiinţării Asociaţiei de luptă pentru Unire, în care s-au stabilit principiile solide şi direcţiile limpezi de acţiune înfăptuitoare ale unirii românilor din cele două principate şi a încolţit viguros numele viitorului stat: România, ce va fi pus victorios pe harta Europei, numai el, măreţul castan de la Vişan, părtaş şi contributor la reuşita adunării subversive a partidei unioniştilor ieşeni,  poate „da  samă” în faţa oricărei „instanţe istorice”. Numai el şi nimeni altul poate să-şi surprindă ascultătorii cu „detaliile” veridice,  ce s-au succedat „sub măreţia coroanei sale” (la acea dată memorabilă castanul era trecut deja  de un veac al existenţei!) mai bine de doi ani şi jumătate de luptă îndârjită, dusă pe plan intern şi extern, de către înflăcăraţii făuritori ai actului Unirii Principatelor Române  de la 5 şi 24 ianuarie 1859. Da, lupta pentru izbânda Unirii a fost una crâncenă, dată în plan intern prin Divanul ad-hoc şi în plan extern prin cancelariile imperiale ale timpului şi n-a fost lipsită de momente tensionate şi critice, între care fraudarea alegerilor din 1857, descoperită în chip norocos şi dată în vileag de către prinţesa Ecaterina (Cocuţa) Vogoride, soţia caimacamului Nicolae Vogoride (!), cea care, fiind fiica lui Costache Conachi, un însemnat scriitor şi poet al vremii, recunoscut pentru vederile sale privind învăţământul şi necesitatea Unirii, a înlesnit publicarea „documentelor compromiţătoare”, aflate în seiful soţului caimacam, în presa din Franţa şi Anglia, fapt ce a dus iminent la anularea acestor alegeri fraudate şi  la redeschiderea perspectivei de  Unire a Principatelor Române.
Da, numai el, măreţul castan al Unirii de la Vişan – Iaşi, poate reda cu credibilitate cât de înflăcărată a fost lupta dusă de unioniştii ieşeni - cei care au pus mai presus de orgoliile personale interesul naţional al Unirii Principatelor (s.n.), chibzuind să cedeze, spre înfăptuirea ei, şi Capitala şi Domnitorul!
Să subliniem, dar, că Unirea Principatelor făurită prin lupta acestor adevăraţi patrioţi ieşeni nu poate fi cuprinsă în sintagma de Unirea Mică, aşa cum în mod greşit (!), la cei 165 de ani scurşi pe răbojul timpului, continuă să mai fie aceasta  „etichetată” de către unii aşa zişi ...istorici, jurnalişti sau de alţi împricinaţi ... care-şi  dau cu părerea.
Fără tăgadă, cine ar avea, fie şi dintr-o simplă curiozitate, răgazul de a-i asculta cu destulă atenţie „depoziţia” fulminantă a măreţului castan de la Vişan, răsfrântă într-un ecou prelung şi foşnitor al frunzişului său înrâuritor în bine, s-ar putea pătrunde după cuviinţă de „spiritul unionist ieşean” al acelor vremi trecute, care exista pe atunci la Iaşi .. „mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea”, după cum avea să constate, ulterior, într-un context mai larg şi „trăitorul de Iaşi”, savantul Nicolae Iorga.
Dar cine să-i mai asculte acum veridica sa „mărturisire”, darmite să-i mai afle şi păsurile lui actuale?!  Bătrân, foarte bătrân, adunând în trunchiul şi coroana sa, încă măreaţă, o vechime de aproape 280 de ani, adevărat Matusalem în rândul speciei de Aescullus castanum, unicat în sud-estul Europei, uitat în timp şi încercat de toate vitregiile vremii şi vremurilor, „redescoperit” miraculos în 2002, într-o proprietate privată (!) de la Vişan, „recunoscut”, în 2004, în drepturile sale legitime şi în dubla sa calitate de Monument al Istoriei şi al Naturii şi tot de atunci, de iată 20 de ani (!), uitat de-a binelea, într-un acelaşi „con de umbră”, de către toate autorităţile statului, începând cu Primăria Bârnova, la conducrea căreia s-au succedat trei primari, unul mai „cucuiet” ca altul (uitându-li-s-ar numele!) şi terminând cu Direcţia de Monumente Iaşi, aparţinătoare de Ministerul Culturii. Nu mai vorbesc de Ministerul Culturii, de Prefectura şi Consiliul Judeţean Iaşi, care, înştiinţate despre situaţia vitregită a Castanului Unirii – Dublu Monument, au refuzat să se implice (vă vine să credeţi?!) într-o rezolvare utilă. Doar actualul primar al Bârnovei, mai „bălan” faţă de ceilalţi predecesori, a ţinut să se alăture susţinător manifestărilor ocazionate, însă fără a-şi împlini promisiunea de a aduce Castanul Unirii în domeniul public, spre a înlesni oricând accesul vizitatorilor interesaţi. Fiind cea de a doua comună ieşeană „bogată”, n-ar fi fost prea mare dificultate pentru Primăria Bârnova să achiziţioneze „la preţul pieţei” cei 2000 de m.p. necesari pentru a expune Castanul Unirii – dublu Monument în plenitudinea importanţei sale!
Mare păcat! De aici şi pertinenţa interogaţiei: Câte primării din judeţ şi din ţară nu şi-ar dori să deţină în patrimoniu un asemenea dublu Monument?!
Unde să mai punem şi continuata lipsă de receptivitate şi interes a Muzeului Unirii faţă de  simbolicul Castan al Unirii de la Vişan, neavând expus nicăieri niciun exponat cu acesta, de parcă nici n-ar fi existat vreodată? De aici pică de la sine o nouă interogaţie: „Fără Castanul Unionist de la Vişan ar mai fi existat Muzeul Unirii de la Iaşi?! Răspunsul poate fi lesne intuit!
Pe lângă toată această crasă nepăsare, „colac peste pupăză”, de peste 8 ani, Castanul Unirii de la Vişan „boleşte” vizibil şi îngrijorător, fiind atins şi diagnosticat (benevol!) cu două boli vizibile: „ciuperca de putregai” şi „molia mineră”,  de care ar  fi putut lesne vindecat prin administrarea tratamentului prescris de specialistul dendrolog.
 Dar, vai, iluziile sunt deşarte, atâta vreme în care, deşi au fost solicitate şi alertate în repetate rânduri în mass-media ieşeană (în 2016 am editat şi volumul „Castanul Unirii de la Vişan”!), instituţiile îndrituite (ANPM, GNM) şi unităţile  locale autorizate ( Serv. Publice – Spaţii verzi, Grădina Botanică, Univ. Agronomică ş.a) continuă să ignore importanţa acestui simbol naţional, care se îndreaptă, astfel, spre un nedorit sfârşit previzibil, culpabil şi condamnabil.
 În lipsa unor prea aşteptate reacţii conjugate ale autorităţilor statului, îndrepate spre „scoaterea din anonimat” şi  punerea în valoare a  Castanului – dublu Monument - , o oarece „salvare” a venit, din 2008 încoace, din partea unui grup de pensionari inimoşi, care,  constituindu-se ad-hoc în Cenaclul „Castanul Unirii de la Vişan” şi cu mijloacele lor modeste, reuşind să organizeze, de două ori pe an, în preajma lui 24 ianuarie şi 25 mai, adevărate manifestări de suflet, la care sunt atraşi numeroşi elevi de la şcolile locale şi ieşene, dar şi alţi participanţi de toate vârstele, dornici să se pătrundă „pe viu” de filele istoriei Unirii şi de frumuseţile naturale ale acestor minunate meleaguri vişănene şi să ridice pe cheltuială proprie un mic obielisc închinat memoriei unioniştilor ieşeni.
Fiecare dintre aceste manifestări desfăşurate la castanul Unirii s-au dovedit a fi o adevărată „lecţie de istorie” a Unirii Principatelor Române.
Aşa cum recomanda de fiecare dată în cuvântul său cald şi sfătos, regretatul prof. univ. dr. Mandache Leocov, fost director al Grădinii Botanice din Iaşi şi fericitul redescoperitor al măreţului Castan al Unirii de la Vişan: „aceste tinere vlăstare ale naţiei româneşti trebuiesc atent îndreptate spre cunoaşterea rădăcinilor trecutului nostru istoric pentru  a-şi putea contura pe mai departe trăinicia unui viitor!”
Doamne, odihneşte-l în pace, de câtă dreptate avea!

În ciuda unui timp friguros prognozat, o nouă astfel de manifestare patriotică, de suflet unionist, este preconizată a avea loc la Castanul Unirii de la Vişan, marţi, 23 ianuarie 2024, la orele prânzului, când se va săvârşi o slujbă de pomenire a Eroilor Neamului – făuritori ai Unirii Principatelor - , se va prezenta un scurt şi frumos program artistic al micilor elevi vişăneni, iar, aşa ca de fiecare dată, la sfârşitul acesteia, toţi participanţii, prinzându-se „mână cu mână” cu înfiorată simţire,  vor întinde Hora Unirii în jurul Castanului, moment atins de unicitatea simţirii şi trăirii acestuia, cum nu-l afli nici în Piaţa Unirii de la Iaşi, nici la Bucureşti şi niciunde...
Indiscutabil, România s-a născut la Iaşi şi nicăieri în altă parte!
Iar dacă ar fi să întărim şi mai mult această afirmaţie esenţială, cred că cel mai convingător ar fi să apelăm la regretatul şi neuitatul poet Marin Sorescu (iertată fie-ne „indrăzneala”!), adaptând scopului propus memorabilele sale versuri: „Trebuiau să poarte un nume”.
România n-a existat.

Au existat doar două ţărişoare
Vecine şi surori,
La o margine de Dunăre şi Mare
Şi la arc majestos de Carpaţi,
Neasemuite în bogăţii şi frumuseţi,
De parcă erau rupte din grădina
Maicii Domnului,
          Care n-aveau nimic de-mpărţit,
Nici limbă, nici neam.
Le depărţea doar un fir de apă nevolnic
Ce putea fi secat dintr-o sorbire,
Dar şi o mai veche vrajbă iscată de imperiile
Hulpave, ce puseseră ochii pe ele.

A existat şi un vis măreţ de Unire
Ce a ars prin veacuri de istorie
 Ca o torţă nestinsă,
 Străluminată de speranţa împlinirii.  

Şi, mai ales, au existat nişte oameni inimoşi,
Luminaţi bine la minte şi cu multă vrere frăţească,
Pe care-i chema: Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Costache Negri,
Dimitrie Ralet, Anastasie Panu,
Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla,
Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi,
Dimitrie Cozadini, Nicolae Şuţu,
Manolache Costache Epureanu,
Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti,
     Dimitrie A. Sturdza ...
Sau mai simplu: unioniştii ieşeni,
Cărora le plăcea să se strângă,
În timpul care le rămânea liber,
 Sub măreţia coroanei unui castan
De la Vişan, din marginea Ieşilor.
Acolo, feriţi de iscoadele fanariote,
 Se aşezau deseori la „sfat de taină”
Şi puneau la cale, de-a fira-n păr,
Unirea cea mult visată
A celor două ţărişoare,
Jurând, într-un gând, într-o simţire
Şi-ntr-o foşnire înrâuritoare a castanului,
Să o împlinească.

De aici încolo, a mai existat
O luptă crâncenă,
Pe viaţă şi pe moarte,
Uneori cu ţeava la tâmplă,
Dusă cu înflăcărare,
De la vlădică până la opincă,
Prin Divanul ad-hoc,
Dar şi prin cancelariile imperiale,
Întru crezul şi făptuirea Unirii.

Şi-a mai existat un Domn,
Chipeş şi hotărât colonel
Şi Mare cât toată istoria Unirii,
Pe care-l chema: Alexandru Ioan Cuza,
Ce avea să-şi asume,
Cu fermitate, dar şi cu dreptate,
 Soarta comună a celor două principate unite.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
România.
 
Acum, cât mai este încă posibil să ne pătrundem după cuviinţă de spiritul unionist al vremilor trecute, născut pe meleaguri ieşene în urmă cu aproape 168 de ani sub tainica oblăduire şi măreţia coroanei Castanului Unirii de la Vişan, chemarea  frăţească  se reverberează într-un prelung ecou:

Deci, hai să dăm mână cu mână,
Să-ntindem Hora cu iubire,
Castanul viu să ne rămână
Un Monument sfânt de Unire!