Vorbeam anterior despre cearta dintre poeți şi filosofi în competiţia lor pentru faima şi titlul de înțelepți şi învățători. Această dispută este departe însă de a avea un caracter estetic.
          Despre estetica propriu-zisă începe să se vorbească abia în momentul în care ne îndreptăm atenția asupra întregului corp al reflecției filosofice din perioada respectivă a începuturilor. De fapt, orientarea generală a filosofiei arhaice era îndreptată spre locul şi trăsăturile esențiale ale primelor meditații asupra naturii artei şi frumosului, meditații care fac posibilă participarea esteticii,  în germene, la cele trei îndrumări filosofice majore din perioada speculațiilor filosofice greceşti: cosmologia sau teoria structurii universului; psihologia, şi a treia, activitatea umană intențională.
          În cadrul acestor sfere mai largi, estetica, aflată în stare incipientă, mai limitată, a dezvoltat o metafizică a frumosului, un fel de doctrină a reacției sufletului la fenomenele frumoase, dar şi o teorie a procesului de creare a obiectelor frumoase.

          Prin noțiunea de LUME, cosmologii primitivi înțelegeau două lucruri: o ordine atotcuprinzătoare, dar şi un punc de vedere special al gânditorului față de această ordine.
          De fapt, cosmologul porneşte de la ideea căutării unui principiu unic care să cuprindă în câmpul contemplației sale toate obiectele posibile, pe care să le explice apoi sub forma unor expresii corelative ale unei legi fundamentale.
          În felul acesta, obiectele supuse unei minți ordonatoare, puteau fi încadrate în obiecte superioare sau inferioare, demne sau umile; corpuri cereşti rotindu-se pe orbitele lor sau banalele lucruri cotidiene.
          Gândirea cosmologilor nu a pierdut niciodată din vedere sistemul total plin de contradicții, amestecat, neselectat.
          Coerența tuturor lucrurilor era pentru ei condiția necesară a existenței unei lumi. Astfel, natura umană cu legile şi idealurile ei morale se afla într-un raport de continuitate cu comportarea tuturor elementelor, dar şi cu creşterea plantelor, bunăoară.
          Îmbinarea proceselor de natură umană cu procesele naturale simple formează noțiunea cosmologului primitiv asupra ritmului vital din univers.
          Conform acestei judecăți, universul este o combinație de opoziții: lumină şi întunetic, cald şi rece, uscat şi umed. La un moment dat, va prima unul dintre elementele acestei combinații, după care va urma contrariul, iar Lumea va trăi şi se va mişca conform acestei alternanțe fără de sfârşit.
          Această mişcare circulară stabilită prin oscilație va constitui locul de întâlnire a sfârşitului şi începutului lumii, motiv pentru care fenomenul de compensație a elementelor devine ritm fundamental pentru toate lucrurile. Astfel, forma geometrică aleasă de primii  cosmologi pentru a reprezenta natura universului în toată totalitatea lui a fost sfera.
          Principiile acestei doctrine a ritmului au fost deduse tocmai din periodicitatea fundamentală care desparte ziua de noapte, şi care divide anul în vară şi iarnă sau poate chiar unitățile mai mari, de ordinul eonului, în epoci de evoluție sau declin, la modul succesiv.
          Această doctrină cosmologică leagă periodicitatea de bază cu ritmurile vieții vegetale şi animale, cu creşterea, înflorirea şi ofilirea, cu tinerețea şi bătrânețea, cu naşterea şi moartea.
          Da. Însăşi viața omenescă participă la această mărire şi decădere prin alternanțele ei de bucurie şi durere, de fericire şi nefericire, de mărire şi cădere.
          Al doilea elemen implicat în această doctrină despre lume este propria atitudine a cosmologului, unghiul său special de vedere. Însă, în calitatea lui de filosof a pus o anumită distanță între sine şi obiectul contemplației sale.
           Cu toate acestea, era conştient de faptul că pretenția sa de a cunoaşte la modul global lumea, ca pe o realitate autarhică, închisă, s-ar prăbuşi, neputându-se ridica deasupra unei experiențe iluzorii şi fluctuante a maselor, motiv pentru care, deşi obiectiv, el, filosoful,  nu s-a putut ridica deasupra unui punct de vedere specific omenesc.
          Ceea ce totuşi a făcut cu adevărat a fost tocmai atingerea unui nivel superior în interiorul sferei umane, nivelul conducătorului, adică acel amestec de forță regească şi de cunoaştere universală la care aspirau vechii filosofi.  
         
           BIBLIOGRAFIE
           1 Platon - PITAGORAS;
           2. Diels, 22 B, 37;
           3. Ibid., 117.