Colegul meu Ladislau avea motocicletă. Aşa l-am cunoscut, când a venit cu repartizare ministerială pe una dintre cele trei catedre de matematică de la şcoala noastră.
          A venit cu motocicleta, împreună cu frumoasa lui soție, Gabriela, repartizată şi ea pe unul dintre posturile vacate de educatoare din învățământul preşcolar, la secția cu limba de predare maghiară. Pentru ea, pentru Gabriela, refuzase Loați postul de asistent universitar la Catedra de Matematică a Universității Babeş - Bolyai din Cluj - Napoca.
          Au venit cu motocicleta, spuneam, tocmai din Aiud, oraşul său natal, în care tatăl dânsului era tot profesor de matematică.
          Purtau cască, amândoi, şi costume speciale pentru motor. Arătau ca doi cosmonauți.
          Prietenul meu Loați, pe care-l cunoşteam încă din studenție, copilul teribil al matematicii universitare, era un as, un adevărat profesionist în conducerea motocicletei. Lucru pe care nu-l ştiam până acum. Făcea demonstrații pe două roţi, prin curtea blocului. Mă temeam să nu lovească vreun copil. Unii locatari îl urmăreau din dosul perdelelor, cu admirație, dar şi cu îngrijorare, ştiind că în ultima vreme colegul meu se împrietenise cu paharul, la crâşma de peste drum, acolo unde funcționa pe post de barmaniță una dintre fostele noastre eleve, de care Loați era îndrăgostit total, la modul platonic.

          Îşi cumpărase şi un telescop cu care, din balconul apartamentului, o urmărea pe barmaniță, contabilizând intrările şi ieşirile din crâşmă, ale clienților bărbați, posibili admiratori ai domnişoarei Anuța.
          Cunoştea toată lumea, pasiunea domnului profesor pentru băutură şi pentru domnişoara Anuța, inclusiv soția dânsului, frumoasa Gabriela, care, la fel ca şi ceilalți, nu lua în serios lucrul acesta. Fie că avea încredere în naivul său soț, fie că nu avea ce face, fie că, pur şi simplu nu-i păsa. Ba mai mult, în ultima vreme, începuse şi dânsa să bea alături de el.
          Proprietarul buticului de peste drum era un alt profesor de matematică, colegul meu Emerich, directorul adjunct al unității de învățământ, de la care ştiam absolut totul.
          În calitate de director Coordonator, discutam mereu cu adjunctul meu despre situația, starea şi nevoile colegului şi prietenului nostru Loați. Mai în glumă, mai în serios, țineam lucrurile sub control.
          Locatarii care priveau din dosul geamurilor manevrele lui Loați cu motorul prin curtea blocului, ştiind că iarăşi este băut, urmăreau cu atenție, aşa cum spuneam, demonstrația, zicăndu-şi:
          - Iarăşi a ieşit domnul profesor în poligon!
Numai să nu se întâmple ceva rău!
          Nu se întâmpla nimic. Era un adevărat profesionist.
          Pe vremea aceea, propietarii de autoturisme din localitate erau foarte puțini. Preotul reformat avea un autoturism SKODA. Denko, profesorul de fizică avea un TRABANT. Farmacista avea o DACIA 1100 şi nu avea permis de conducere. Fostul director T.M. avea un autoturism vechi primit donație din străinătate, şi cam atât. Între timp, numărul propietarilor de autoturisme a crescut. Mi-a sosit şi mie autoturismul DACIA 1100, culoarea gri şobolan, după care am aşteptat trei ani până mi-a venit rândul şi pe care l-am ridicat de la depozitul zonal Dârste - Braşov, fiind foarte mândru de el.
          După câțiva ani, doamna farmacistă, domnişoară bătrână fiind, căreia-i trăgea clopotele profesorul Denko, cel de fizică, căsătorit cu Fabiola, profesoară de matematică, pe care o cunoşteam tot de la Cluj, colegă mai mare cu Loați la Facultatea de Matematică, se mută din localitate, la Tg. Mureş. Având nevoie de bani, îşi vinde maşina. Cumpărătorul nu putea fi altul decât prietenul meu Loați.
          Cunoscând pasiunea lui pentru băutură, ne temeam cu toții ca nu cumva să pățească ceva conducând autoturismul în trafic, motiv pentru care l-am atenționat:
          - Acuma, că ți-ai cumpărat maşină, să fii foarte atent, Loați! Să nu conduci băut! Şi să ai mare grijă!
          - Stai liniştit, Vali! Nu-ți face griji! Am permis de conducere, nu numai pentru motocicletă, ci şi pentru categoria B, autoturisme.
          - Bine, bine! Dar ai mai urcat vreodată la volan?
          - Nu. Dar nu văd care-i problema.
          - Problema este că nu ai experiență în arta condusului autoturismului.
          Privea lucrurile cu multă, multă uşurință. Gândirea lui, în asemenea momente era una puerilă. Încântarea îl făcea să sară peste anumite trepte evolutive. Aici se mai adăuga şi paharul, ca element în plus şi total imprevizibil.
          - Dragă Vali! Mi se adresează el zâmbind cu un anumit soi de superioritate.
          - Eu conduc motocicleta. Conduc pe două roţi. Şi nu cad. Nu fac accidente. Cu maşina va fi mult mai simplu. Voi conduce pe patru roți. Şi să vreau, nu voi putea cădea.
          - Bine, bine, Loați! Dar să ai mare grijă!
          - Stai liniştit! Voi exersa prin curtea blocului. Mă voi învârti pe după bloc.
          Aşa a început prietenul meu, care şi-a vândut motocicleta, să exerseze acum prin curtea blocului cu autoturismul.
          Entuziasmul său era atât de mare încât, de bucurie şi de încântare, trăgea mereu din sticlă, ceea ce nu era bine deloc în asemenea situații, chiar în curtea blocului fiind. Erau copii. Se putea întâmpla oricând ceva. Chiar şi copiii au priceput şi se retrăgeau de frică în locuri ferite de unde-l urmăreau.
          De căteva ori a atins cu maşina colțul clădirii, îndoind burlanul vertical de scurgere a apei de ploaie. A atins şi celelalte burlane din celelalte colțuri ale  clădirii. Deja lucrurile încep să devină alarmante.
În partea de către Vale a blocului, câțiva vecini şi-au depozitat lemnele de foc, netăiate, aduse din pădure, tulpini groase şi lungi de circa 4 - 5 metri. Loați era nevoit să treacă cu maşina prin spațiul îngust de trei metri dintre lemme şi zidul clădirii.
          Nenorocirea, care plutea în aer, avea să se întâmple. Vine la mine Nelu F., inginerul şi mă strigă:
          - Vino Vali, repede! Loați a rămas suspendat cu Dacia pe lemnele de după bloc. Cred că este băut. Accelerează motorul în prostie, fără să-şi dea seama că poate aluneca cu lemnele şi cu maşina în Vale, în apă.
          Am fugit repede. Am mai alertat câțiva vecini. L-am scos cu greu din maşină. Nu realiza ce se întămplă. Am ridicat cu toții partea din față a maşinii, apoi cea din spate. Am readus-o la sol. Am împins-o cu vecinii până în curtea interioară a blocului, sub geamul apartamentului meu, ca să o pot vedea. M-am înțeles cu Nelu F şi i-am luat cheile maşinii.
          - Uite, Loați! Cheile autoturismului rămân la mine. Atunci când mai doreşte să exersezi, mă anunți pe mine şi voi veni eu cu tine undeva pe câmp pentru a exersa în siguranță. Bine?
          - Bine, Vali! Aşa să fie!
          İncă nu realiza ce s-a întâmplat iar, în timp ce eu şi cu Nelu închideam maşina şi verificam daunele, Loați, care între timp urcase sus, apare încântat la geam fluturând în mână cheia de rezervă.
          - Ha, ha, ha! Voi mă credeți prost? Uite! Mai am un rând de chei.
          M-am uitat la Nelu. El s-a uitat la mine. Anândoi am avut acelaşi gând. Am deschis capota motorului, tracțiunea era pe spate, am scos capacul delcoului şi am îndopat fişele cu hârtie, în aşa fel încât să nu mai facă contact.
         - Bine Loați! Fă cum vrei! În fond este maşina ta. Şi responsabilitatea ta. I-am dat cheile şi ne-am retras.
          După câteva ore, Loați a coborât la maşină, a descuiat-o, s-a urcat la volan şi a dat contact încercând s-o pornească, dar nu a reuşit. Demarorul se învârtea în gol, până când s-a descărcat complet bateria.
          Loați a trăit cu impresia că s-a defectat autoturismului.
          Peste câteva luni, a vândut maşina unui învățător din Suplac, localitate vecină, căruia i-am spus că am înfundat delcoul cu hârtie şi că maşina nu are nimic. După ce am reîncărcat bateria, maşina a pornit la prima cheie, spre surprinderea lui Loați, care nu ştia ce s-a întămplat.
          Un lucru era clar. Loați nu era în stare să conducă maşina, cu toate că era as în conducerea motocicletei. Apoi, autoturismul nu era pentru el, pentru un om care petrecea adesea în compania paharului.
          După mult timp, i-am spus ce am făcut eu şi cu Nelu F. ca să nu mai conducă maşina. Ne-a mulțumit, recunoscând şi el că
autoturismul nu-i ca motocicleta, şi invers.
          A rămas cu o amintire. Cu două cauciucuri noi ale Daciei, pe care le ținea în apartament sub o canapea cu picioarele rupte, pe post de sprijin. Nu se mai găseau în comerț. Începuse să se fabrice DACIA 1300. Deşi avea solicitanți la cumpărare, nu se despărțea de ele. Îi erau dragi. Erau urmele fostului său autoturism.