Mihail Pascaly (actor regizor, director de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist) scria, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, o trilogie în versuri cu titlul Viitorul României în care personajul său, poetul și ofițerul, în același timp, Vasile Cîrlova, figura centrală a piesei, avea o premoniție exprimată prin versurile de mai jos, care s-a și îndeplinit după scurt timp, după ce Țările Române au depășit „haosul blasfemat”.

„De sub vălul de uitare, din ăst haos blasfemat,
Naște-o nație cu viață, una și aceeași fie,
A vechimii, a puterii, naște juna Românie!”

 Mihail Pascaly (1830-1882)

Mica Unire Mare din 24 ianuarie 1859, care a adus, în final, pe harta Europei, un nou stat, România, a avut loc grație schimbării raportului european de forțe în urma Războiului Crimeei (1853-1856), desfășurat între Imperiul țarist și o coaliție franco-anglo-turco-piemonteză și prin care se urmărea, în primul rând, expansiunea Rusiei în Vest și Est. 

Războiul a început în iulie 1853 prin ocuparea de către Imperiul Rus a Principatelor Române, sfârșind în martie 1856 când Rusia a cerut oprirea ostilităților. Prin Tratatul de Pace de la Paris (1856), Principatele Române, pe teritoriul cărora avuseseră loc lupte pustiitoare, au obținut, cu ajutorul  Marilor Puteri (îndeosebi Marea Britanie și Franța), independența (de facto) față de Rusia și Imperiul Otoman, iar trei ani mai târziu fondarea Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești care a reprezentat piatra de temelie pentru crearea statului modern român. O altă prevedere a Tratatului a fost consultarea populației în chestiunile de importanță majoră. În consecință, în 1857 au fost alese două Divanuri ad-hoc (Adunări doar pentru acest scop – n.a.) care au cerut unirea celor două Principate într-un singur stat numit România, condus de un prinț dintr-o dinastie europeană. În 7/19 august 1958 a avut loc Convenția de la Paris care a pus bazele unirii Principatelor Dunărene, în conformitate cu hotărârile Congresului de la Paris. Cererea de unire a Divanurilor a fost parțial îndeplinită, întrucât s-a hotărât ca Principatele să rămână entități politice separate, fiecare cu domnul său și cu adunarea sa, sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Curtea de Casație și o Comisie Centrală urmau să fie singurele instituții comune. A urmat alegerea domnitorilor care să conducă cele două entități politice. Cum Convenția de la Paris nu conținea nicio clauză care să împiedice explicit ca aceeași persoană să fie aleasă pentru a conduce ambele principate, diplomația românească s-a folosit de această omisiune și conform principiului simplu ,,ceea ce legea nu interzice, legea permite”, pe 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar apoi, pe 24 ianuarie, și domn al Țării Românești. Dubla alegere a pus Europa în fața faptului împlinit și a consemnat prima pagină din istoria statului român modern. Rezolvarea problemei prințului străin a fost doar amânată. Constituția din 1866 statua, prin Articolul 1, ca denumire oficială a statului, „România” ,deși numele acesta a fost folosit neoficial de prin anul 1861.
Pe de altă parte, modul de producție capitalist impunându-se tot mai mult, au avut loc transformări sociale necesare și vizibile care și ele și-au avut rolul hotărâtor în realizarea ideii de unire. Burghezia, în dezvoltarea ei, avea nevoie de un stat compact și bine organizat,  relații comerciale extinse și de o forță de muncă mai numeroasă care nu putea proveni decât din mediul rural unde trebuia reglementată libertatea de mișcare a țărănimii.
Ideea națiunii și idealul unui stat al Principatelor (deocamdată doar Muntenia și Moldova) pluteau în aer ca o realitate ce nu aștepta decât consființirea oficială. Rolul animării, în acest sens, prin  teatrul vremii era, la Kogăiniceanu sau Alecsandri, ca și la Matei Millo, unul exponențial, confirmând o stare de fapt și de necesitate din ce în ce mai puternice și mai clare, chiar dacă diferențiat, idealul Unirii era prezent în toate structurile sociale ale societății. Muncitorii câmpului impuneau adânci și motivate reforme agrare; nou venita lume burgheză era dornică să-și întărească, prin Unire, pozițiile economice, să se treacă la investiții profitabile și piețe de desfacere pe măsură; mica boierime nu putea rezista ispitelor capitaliste și-și alătura interesele de ale burgheziei; reprezentanții marilor latifundiari vedeau în Unirea Principatelor, înainte de toate, posibilitatea de a scăpa de pretențiile spoliatoare ale Constantinopolului. Era, prin urmare, o solidaritate deplină în care glasurile absenteiștilor sau ale antiunioniștilor erau declarate „străine de neam” sau „chiar păgâne”. În acest context istoric, teatrul, din primele sale timpuri „românesc” și „național” (fie că se se juca în Moldova, fie în Muntenia, fie, cu dificultățile unui eroic amatorism, în Transilvania) avea să devină foarte repede, pe măsura stadiului său încă prea puțin evoluat, purtătorul de cuvânt al acestei contradictorii solidarități (vezi și Florin Tornea, Spiritul Unirii și teatrul, în Revista „Teatrul”, ianuarie 1966, p. 12-13).
Cum stările sociale și economice erau asemănătoare în cele două Principate, viitoarea Mică Unire Mare, pe care elementele progresiste o revendicaseră și în Revoluția burghezo-democratică română de la 1848, va fi tot mai mult promovată, pe față sau aluziv, prin toate mijloacele de comunicare ale vremii, de către intelectuali provenind din mai toate stările sociale, mai puțin sau deloc de către intelectualii conservatori.
Ideea și actul Unirii au fost prezente – cu o intensitate mai mare sau mai mică – în variate producții literare, de la simpla notație memorialistică până la creația autentică: poezie, nuvelă, teatru etc. Prin impactul direct cu publicul, teatrul, îndeosebi, a promovat ideea chiar și în situația în care autoritățile dovedeau intransigență maximă față de unioniști, trezind și purtând sentimentul unității și al solidarității, devenind mesagerul marii idei cu un vibrant suflu patriotic. Una dintre cele mai reprezentive figuri a literaturii Unirii, Vasile Alecsandri, de pildă, după ce și-a exprimat încrederea față de ceea ce urma să se întâmple mai devreme sau mai târziu, printr-un Jurământ (Sub acest măreț castan / Să jurăm într-o frăție / Ca de-acum să nu mai fie / Nici valah, nici moldovan / Ci să fim numai români  / Într-un gând,într-o unire / Și să ne dăm mâini cu mâini / Pentru a țării fericire), a schițat unitatea morală și frăția națională a românilor din cele două Principate în comedia într-un act Cinel-Cinel, în care, prin intermediul iubirii dintre un flăcău moldovean cu o fată munteancă se sugerează unirea țărilor surori prin versuri de coloratură populară (Piară dracul dintre noi / Să fim una amândoi). Hora de final este și ea lipsită de echivoc:

Leliță de la munteni
Lelițo, lelițo fa!
Treci colo la moldoveni
Lelițo,lelițo fa!
Să ne prindem soțiori
Lelițo, lelițo fa!
Să fim ca doi bujori
Lelițo,lelițo fa!

Partea teatrului, în pregătirea spiritelor pentru săvârșirea actului politic al Unirii nu a fost deloc neglijabilă. De la lucrări aluzive până la scrieri direct agitatorice, literatura dramatică a vremii numără piese demne de o antologie chiar dacă multe dintre ele nu depășesc valoarea documentului. Important este că s-au scris și s-au jucat înainte de finalizarea evenimentului ceea ce înseamnă că au avut o anumită popularitate.
Propaganda teatrală pentru Unire a pornit cu piese care exaltau sentimentul erotic, un tărâm foarte apreciat, cel mai puțin primejduit, la început, de intervenția autorităților antiunioniste. Cu timpul, s-a trecut de la mijloacele inocente ale idilei la formele directe sau alegorice ale comunicării, dar, cu toată folosirea așa-numitelor „șopârle, au apărut intervențiile brutale ale cenzurii și poliției menite a pune călușul în gura unioniștilor. Istoricul A.D. Xenopul relata că „Muzica și bandele de țigani erau oprite în timpul caimacamului Todiriță Balș de a mai cânta Hora Unirii”. Și „dialogul lui V. Alecsandri, Păcală și Tândală   -  continua istoricul - în care un unionist izbutește a aduce pe un potrivnic la ideea Unirii și după aceea se prind a juca vesela horă a Unirii ce fusese pusă pe muzică, este oprit a mai fi jucat”.
Alături de piese modeste în ce privește apelul unionist, circulă altele cărora li se poate atribui, fără teama unei exagerări, calificativul de piese propagandistice în sensul actual al cuvântului.  Deschizător de drumuri și în acest caz îl putem considera tot pe Vasile Alecsandri cu amintita piesă de mai sus, scrisă în 1856. Păcală pledează celui de al doilea avantajele Unirii:

„Și de ce supus orbirii unui mârșav interes,
Să nu vrei a înțelege lucru lesne de-nțeles;
Că-n unire stă puterea! Că la orice nevoi
Decât a fi unul singur, e mai bine de-a fi doi!”

Tândală ridică la început unele obiecții mărunt-personale, de pildă ce se va întâmpla cu bordeiul lui dacă se mută capitala de la Iași la București? Aluzia autorului vizează, de bună seamă, politicieni și proprietari care aveau interesul să păstreze vechea stare de lucruri ca nu cumva să-și piardă privilegiile. În cele din urmă, eroul lui Alecsandri acceptă ideea Unirii, cu condiția să se înalțe o nouă capitală pe apa Siretului, ca să fie în centrul țării.
Mărturiile lui Alecsandri către un prieten, în 1858, atestă conștiința luptătorului pentru ideea Unirii:„ Ne aflăm în ajunul unor mari evenimente pentru realizarea unui mare vis: Unirea Moldovei cu Valahia. Toți amicii noștri lucrează cu entuziasm sub impulsul acestei mari ideei a Unirii (...). Cât despre mine am încercat să fac din scena română un auxiliar puternic pentru succesul luptei și am avut mulțumirea (...) prin piesa Cinel-Cinel (care) a pledat cauza Unirii”. (vezi amănunte la Mircea Mancaș, 1859-1979. 120 de ani de la Unirea Principatelor. Teatrul Unirii, în Revista „Teatrul”, ianuarie 1979, p. 4-5).
Înrudită parțial cu dialogul politic al lui Alecsandri este piesa Trâmbița Unirii de C.D. Aricescu (1857), numai că aici cele două personaje principale nu sunt ridiculizate în maniera din Păcală și Tândală, ci sunt tratate serios. Înrudirea constă în aceea că și aici un partizan al Unirii (serdarul Petre Ochiescu) convinge pe un adversar al ei (pitarul Nae Măldăreanu) să devină unionist. Dialogul vizează, aici, în special carierismul conservatorilor. Nae se plânge că Unirea l-ar lovi direct în interesele personale:

„Cu reforma aceasta (Unirea – n.a.) eu, boierul giubeliu
Care abia știu ceaslovul, în slujbă n-o să mai fiu.
sau
Nu striga în gura mare că Unirea-i sărăcie?
Căci cu dânsa pierd boierii ranguri posturi și moșie!

Prin intermediul personajului Petre Ochescu, Aricescu prevedea după Unire o dreaptă ierarhie a valorilor:
Atunci înaintea legii de-o potrivă toți vom fi,
Nu va mai fi mic și mare și Dreptatea va domni,
Capacitatea plătită, talentul recunoscut,
Cei buni ocupav-or posturi ce le ocupă cel brut.

O formulă de amestec între real și ficțiune adoptă liberalul Petru Grădișteanu în O noapte pe ruinele Târgoviștei sau Umbra lui Mihai Viteazul (1857)

                      
                   
                   Petru Grădișteanu (1839-1921)
Piesa prezintă, într-o succesiune de scene: trei fete care cântă simbolic despre două surori care vor să-și unească grădinile și să aducă un pom străin; umbra lui Mihai Viteazul care întâlnește doi tineri pe care îi întreabă ce s-a petrecut după moartea sa și aflând că nu s-a continuat drumul său unificator, îi sfătuiește să unească Moldova cu Muntenia; apare Satan, dușman al Unirii, care se străduiește să alunge din mintea tinerilor cuvintele principelui; un înger păzitor care anulează încercările de dezbinare ale lui Satan.
În pofida naivităților lor, piesele pe care le-am amintit, doar cu titlul de exemplu, nu sunt doar simple aluzii ci au, în mod vizibil, un mesaj unionist. Foarte simple, aproape lipsite de intrigă, tratate la modul patriotard, dar nu lipsite de patriotism, mistico-istorico-fantastice sau inspirate din fapte cotidiene, ele promovează unirea și pe viitorului Domn (a se vedea și excelentul studiu al omului de teatru Mihai Florea, Însemnări despre prezența teatrului în actul Unirii, în Revista „Teatrul”, ianuarie 1959, p.20-31).
Abia apărute și jucate, aceste mici lucrări dramatice la momentul când  se înfiripa ideea Unirii, că partida antiunionistă a început să se miște, să acționeze în sens contrar, spre a împiedica înrădăcinarea ei. A spune pe față crezul antiunionist era însă imprudent sau jenant. De aceeea se găsește o formulă diversionistă, în scopul abaterii atenției opiniei publice de la chestiunea arzătoare a creării statului național, formulă ce repetă o istorie a anului 1840. Se vorbea, prin 1857, de o cometă care va veni să prăpădească lumea. „Informația” este oferită de o șansonetă a lui Iorgu Caragiale care ținea, oarecum, de teatrul revuistic, pe care-l obișnuia acesta: Cometul sau astronomul voiajor . Piesa este de o naivitate sclipitoare, dar autorul ei are meritul de a sesiza intenția diversionistă și a o satiriza. Astronomul  pe care-l combate este beat, citirea în stele o face în stare de ebrietate (prilej de a strecura fără riscuri aluzii la Unire), dar este atât de lucid încât recunoaște un mare adevăr, acela că:

„... și Cometul ce s-a anunsat
Poate e minciuna vreunui învățat”.

                                       
                             Costache Caragiale (1815-1877)                                        Iorgu  Caragiale (1826-1894)
În șansoneta sa, Iorgu Caragiale aruncă o săgeată și contra „străinomaniei” fiind de părere că s-ar putea evita catastrofa venirii „cometului” dacă s-ar uni toată lumea la barieră (???!!!) și l-ar stropi cu un butoi de bere, apoi lansează îndemnul:

„Dar să lăsăm, să nu mai vorbim,
De alte mai bune să ne chibzuim
Aideți împreună cu toți să urăm:
 Frăție! Unire! Un glas să strigăm”!

Asemenea speranțe străbat ca un fir roșu producțiile dramatice de promovare a Unirii, deopotrivă cu atacurile lor la adresa moravurilor corupte, silniciilor, atitudinilor filistin-amăgitoare, ori disperat amenințătoare ale caimacamilor și acoliților lor.
Cel care avea să fie primul director al Teatrului Național din București, Costache Caragiale, apostrofând fictiva„cometă” a fratelui său, care era pe punctul de a sosi în acele vremuri amenințând cu flăcări și pârjol pe unioniști, încheia încrezător  în puterea convingerilor sale:
Ascultă dragă vere
Și noi îți declarăm
De cugetele noastre
Noi nu ne lepădăm
Ci zicem:Unire
Unire toți dorim!
Și chiar de-ar fi ursita
Uniți ca să pierim!

Faptul îl preocupă și pe Costache Caragiale care, în  Biciuirea cometului (1857) nu polemizează cu fratele său, așa cum ne-ar putea face să credem titlul monologului, ci, este pe aceeași baricadă, de pledant în favoarea Unirii și de ironizator al „cometului” ca fapt de diversiune, pe care îl consideră drept o balivernă reacționară și bicisnică, al cărui foc ar vrea să-i ocolească pe „bogați și regi”, un foc care poate fi stins  „cu un butoi de bere”. Pe de altă parte, actorul-autor invocă spiritul de dreptate a celor șapte stele care ne păzesc (adică statele care au înțeles problema Principatelor Române la Convenția de la Paris: Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman)) și era convins de nepuțința „cometului” de a distruge omenirea „tocmai acum când sărmanii oameni cred și ei c-o să fie fericiți, cunoscând dreptul cuvânt de Unire, frăție între popoare”.
La 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales domnitor al ambelor Principate Române. Știrea constituirii primului guvern național de la care toți așteptau legalitatea și progresul a fost salutată de actorii bucureșteni în frunte cu Matei Millo. Cu ocazia unui spectacol de gală în care s-au prezentat piesele Ghici ghicitoarea mea și Corbul român de V. Alecsandri, spectatorii au avut ocazia să asculte și un imn închinat lui Cuza compus de Matei Millo, Imn pentru fericita alegere de la 24 ianuarie, pus pe muzică de Ioan Andrei Wachmann, cântat de toți actorii și actrițele Teatrului Național. Cântecul solemn dedicat dublei alegeri a lui Cuza exprima  nu numai sentimentul de mândrie națională și dragostea față de domn, ci și amara previziune, teama de trădarea care avea să se întâmple peste șapte ani:

„Doamne varsă-ți îndurarea
Peste scumpul domnitor
Și-l ferește de trădarea
Curtezanului flator”.

După cum scria Pantazi Ghica în „Românul” din 3 februarie 1859 : artiștii jucau hora strigând urra, trăiască Unirea, trăiască M.S. Prințul Cuza. Publicul răspundea prin aplaudări, aclamări și strigăte de entuziasm; teatrul în acea seară reprezenta sensațiunea țării”.
Venirea Principelui la București a fost salutată nu numai de lumea orașelor prin care trecea, între care Buzăul* și Ploieștiul au excelat, ci și de către bucureșteni, actorii fiind și ei în primele rânduri. Curioșii s-au îngrijit din vreme să închirieze ferestre,  cu câte cinci galbeni, pe podul Mogoșoaiei, pe unde urma să treacă Măria Sa, iar birjarii  au folosit prilejul și au speculat la sânge trăsurile, cerând câte un galben pe oră.
Ca întotdeauna și oriunde în lume, oamenii de teatru s-au aflat în primele rânduri pentru progres, pentru demnitate umană, pentru dreptate socială și națională, confundându-se cu patrioții. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, masca a acoperit multe activități legale sau mai puțin egale ale diverselor grupări „filarmonice” legate de scena teatrală și politică a Principatelor în etapa esențială pentru înfrățirea prin acțiune a tuturor românilor. Omogenitatea și solidaritatea i-au caracterizat nu numai pe slujitorii scenei ci și pe spectatorii de pe ambele versante ale Carpaților. Teatrul s-a dovedit, astfel, factor omogenizator de limbă și atitudine românească. Pilduitoare pentru conștiința unității naționale este figura actorului Vasile Maniu. Originar din Lugoj, absolvă Facultatea juridică din Pesta cu mențiunea „primul clasificat”, dar nu urmează o carieră juridică pentru a intra în rândurile trupei semiprofesioniste multinaționale a lui Iosif Farcaș; scrie dramaturgie – o primă piesă i s-a jucat la Brașov, în 1847, fiind reluată, anul următor, la București, unde V. Maniu devine unul dintre membrii trupei lui Costache Caragiale. Militant notoriu pentru Revoluția din Țara Românească, este, expulzat dincolo de munți unde Eftimie Murgu conducătorul Revoluției de la 1848-1949 din Banat îi acordă încrederea de a asigura legătura cu Bălcescu, devenind și membru al Comitetului de apărare națională din Sibiu. După evenimentele de la 1848-1849 se retrage în Banatul natal unde se dedică studiilor etnogenezei românești. Revine după nouă ani în București ca avocat, manifestându-se ca fervent susținător al Unirii; ajunge și înalt magistrat la Iași. Scrie, deopotrivă, teatru și lucrări științifice. În 1876, devine membru al Academiei Române. Se stinge în 1901 unanim prețuit.
 
                                                              Vasile Maniu (1824-1901)
Referitor la solidaritatea iubitorilor de teatru din toate provinciile românești amintim câteva gesturi, doar cu titlul de exemplu, numărul lor fiind cu mult mai mare și n-ar putea fi reprodus în această scriere: în 1851, actorii „diletanți” din orașul lui V. Maniu au vărsat în beneficiul văduvelor și orfanilor români de pe urma revoluției încasările integrale ale unui spectacol; același spirit de solidaritate îi determinase pe actorii ieșeni să ofere, în 3 mai 1847, încasările premierei Piatra din casă de Vasile Alecsandri pentru sinistrații marelui incendiu din București, din 23 martie 1947; doi ani mai târziu, tot ei donează transilvănenilor ce fuseseră obligați să fugă din fața represaliilor, beneficiul reprezentației din 7 mai 1849.
Mica Unire Mare din 1859 are, printre alte uriașe merite, pe acela de exemplu. A demonstrat, prin exprimarea în spiritul Unirii a dramaturgilor și actorilor, că se poate ca românii să se unească întrun singur stat pentru mai binele tuturor. Anul 1859 nu s-a dovedit, din fericire, un punct terminus, ci doar o etapă fundamentală către Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Din acest punct de vedere, genericul acestui articol este pe deplin justificat.