Ajunsese „completatul” (termen introdus de lo- cotenentul Novac prin zicerea „în armată nu se fură, se completează”) un fel de sport de masă, căci permanent lipsea câte ceva. De altfel, într-una dintre ultimele nopţi petrecute-n cazarmă, au intrat unii în sala de clasă a plutonului şi ne-au golit raniţele. Deşi am reuşit să recuperăm o parte dintre lucrurile „descompletate”, părinţii noştri au avut de plătit sume consistente la încheierea stagiului militar.

    Mi-a dat odat‘ căpitanul Tilică un pachet acom- paniat de-o permisie:
    - Îl vei preda unchiului tău, colonelul! Ai înţeles?
    - Da, să trăiţi! Să ştiţi că nu locuim în acelaşi oraş. Ce conţine pachetul?
    - Nu-i treaba ta! Nu mă interesează cum faci, însă ai grijă să intre-n posesia lui cât mai repede – îmi cere Tilică, aruncându-mi o privire rea.
    - ‘nţeles, să trăiţi!
    Am pornit aşadar spre casă, cu intenţia de a-mi delega părinţii să rezolve problema. În tren am dat peste nişte camarazi bine informaţi şi, împins de la spate de ei, am deschis raniţa, am scos pachetul şi i-am rupt un colţ, devoalând astfel o sticlă cu whisky ş‘un pachet de cafea.

    - Băăăi, ia-le tu! Nu fi fraier! Îi zici unchiului c-ai pierdut pachetul, cuvântă sfătos un ostaş deşirat.
    - Du-te bă, de-aici! Nu fac eu aşa ceva.
    Nu eram obişnuit să merg cu trenul neînsoţit de părinţi – pân‘ să plec în armată mi se interzisese. Coborâsem într-o staţie pentru a bea apă, iar atunci când am revenit trenul se pusese-n mişcare – ba chiar prinsese viteză. Mi-a trecut prin cap să urc din mers, îns‘ am înţeles la timp că n-aş fi reuşit decât să-mi pun viaţa-n pericol. Am rămas, aşadar, în acea gară, în timp ce raniţa şi-a continuat călătoria. Pân‘ la urmă am reuşit s-ajung în oraşul natal, însă n-am mai găsit rucsacul.
Acasă, părinţii m-au luat la rost:
    - De ce-ai venit fără raniţă? Du-te imediat la gară şi caut-o!
    Degeaba le-am explicat că făcusem deja asta – am fost nevoit să mă ‘ntorc în poarta feroviară. Până la urmă am reuşit să-mi găsesc rucsacul la „Miliţie”, însă
fusese „descompletat” de către camarazi – lipsea toc- mai pachetul. Nu puteam reclama că mi se furase o sticlă de whisky, c-aş fi fost luat la ‘ntrebări. L-am sunat aşadar pe unchi şi i-am cerut iertare.
    - Lasă, măi, oricum n-aş fi acceptat nimic de la acel căpitan! Nu-mi place să-mi creez obligaţii, a glăsuit Vasile împăciuitor.

    Dăduserăm noi valenţe verbului „a completa” – începuse să se refere şi la făcut rost de mâncare. Sălăş- luia, în apropierea dormitoarelor, o cameră pentru de- pozitat pâine – era situată la demisol şi purta ferestrele la nivelul pământului. Atunci când se ‘ntâmpla să mă roadă foamea puternic, mă poziţionam în preajma depozitului ş‘aşteptam până când trecea un ostaş necunoscut. Îl abordam şi-l convingeam să mă intro- ducă cu capu-n jos pe fereastra camerei, ţinându-mă de picioare. Ajungeam astfel la rafturi cu mâinile şi „com- pletam” o pâine, pâine pe care o ‘mpărţeam apoi fră- ţeşte.

    Venisem odată din permisie cu nişte carne prăjită, dar parcă nu mergea mâncată aşa. Lângă Unitatea Militară se hodinea o grădină, grădină ce aparţinea unui locotenent. Mă uit peste gard şi văd, printre altele, ceapă verde. Ar merge perfect cu carnea! îmi spun. Din unitate era uşor de sărit în grădină, căci alături de gard se odihnea o movilă. Deşi ajunsesem să cântăresc un chintal, nu m-am întrebat dacă mă voi putea căţăra înapoi ş‘am sărit gardul. Am „completat” ceapă, iar atunci când am ajuns la gard am realizat c-abia ajun- geam cu mâinile-n partea lui superioară – n-aş fi avut cum să urc şi fundul. Grădina era străjuită de-un Sanatoriu în care nişte pacienţi şugubeţi vizionau scena de la răcoarea unei terase. Deodată, zăresc o namilă de câine venind în viteză spre mine. Până aici mi-a fost! îmi zic speriat. În Sanatoriu, „cinefilii” începuseră pariu- rile:
    - N-are nicio şansă, îl prinde javra – îşi dă cu părerea un pacient înalt.
    - Ai fundul cam mare! m-anunţă un altul, mic şi slab.
    - Pariez pe câine, declară altcineva cu voce
groasă.
    - Eu pe soldat, s-aude un glas timid, deţinut de-un slăbănog.
    Atunci când am simţit suflarea câinelui am prins puteri nebănuite şi, c-un efort supraomenesc, am reuşit să-mi arunc fundul peste gard, exact în momentu-n care animalul se pregătea să mă-nhaţe.
    - Am câştigat! îmi aud unicul susţinător bucu- rându-se.

    Îmi dispăruseră multe dintre hainele primite-n armată,  aşa  c-am  declanşat  o  amplă  operaţiune  de „completare”, dup‘un plan minuţios, bine pus la punct - cel puţin aşa-mi plăcea să cred. Găsisem o namilă de soldat aflată în aceeaşi situaţie, o încăpere-n care fuse- seră depozitate haine (în vederea spălării), cronometra- sem timpul de patrulare a celui însărcinat cu paza – totul părea pregătit pân‘ la ultimul detaliu. În ziua „Z”, pe la crepuscul, vizionam, ca de obicei, Telejurnalul. Am cerut permisiunea să ies şi m-am dus la încăperea cu pricina, ascunzându-mă împreună cu camaradul într- un boschet din vecinătate. După ce-a trecut straja, m- am repezit la fereastra încăperii însă n-am reuşit s-o deschid – asta nu luasem în calcul. Prin urmare am tre- cut la planul B, făcut pe loc: folosindu-mă de-un bri- ceag, am scos una dintre bucăţile de geam ce alcătuiau fereastra.
    M-am aruncat apoi în camera care sălăşluia la demisol ş‘am aterizat în boarfe. Apoi, stană de piatră! Trecea paza care, spre norocul meu, nu observase lipsa bucăţii de geam. După îndepărtarea santinelei am adu- nat la întâmplare haine (oricum exista o „piaţă de schimb”) şi le-am predat namilei cu faţă rozie, lipsită de pilozităţi. După câteva transporturi de ţoale, camara- dul s-a ascuns în boschet – urma să treacă iar straja. Am aşteptat, răbdător, momentul în care puteam ieşi. M-am urcat apoi pe-un calorifer obosit însă, fundul fiind mare, la ieşire am spart bucata de geam rămasă. Abia apucasem să m-adăpostesc, că ostaşul însărcinat cu paza a şi venit, atras de zgomot. A observat geamul spart, a cercetat vizual împrejurimile, ş‘a plecat grăbit să-şi anunţe superiorii. După ce-am împărţit boarfele cu „partenerul” m-am întors la Telejurnal, nu înainte de a-mi dosi partea într-o magazie. Totul durase mai puţin de 15 minute.

    Găsisem un loc în Unitatea Militară, denumit pompos „Cofetărie”. Acolo se pregăteau şi depozitau biscuiţii cu marmeladă (de tip sandvici) – un loc minunat pentru a-mi „completa” masa, mi-am spus. Am încercat să intru însă uşa părea încuiată, aşa c-am stat la pândă până ce-am descoperit modul de-a pătrunde-n „Cofe- tărie”. Folosind flash-uri (aruncatul cu privirea printr-o uşă pe care o întredeschideam periodic) am observat că după ce ieşea, micul şi durduliul bucătar deschidea o ferestruică lemnoasă din uşa „Cofetăriei” şi trăgea un zăvor. Am încropit un plan de acţiune, însă aveam ne- voie de-un partener pe care să nu-l cunosc – dacă unul ar fi fost prins, nu l-ar fi putut „da în gât” pe celălalt. Într-o zi am convins un ostaş dornic de dulciuri să par- ticipe la „operaţiunea specială” – trebuia doar să „stea de şase”, iar pentru asta i-am promis juma‘ de „pradă”. Batem palma ş‘aşteptăm să iasă bucătarul. Îl instalez apoi la câţiva metri de uşă, într-un loc cu vedere către toate coridoarele, şi stabilim un consemn: dacă vine cineva, să fluiere o anumită melodie. Pătrund în „Cofetărie” şi-ncep să colectez biscuiţi cu marmela- dă, depozitându-i unde-mi indica imaginaţia: în cele patru buzunare, sub veston, sub bonetă. Chiar atunci când încheiam, îl văd pe soldat venind în fugă.
    - Şase! strigă el, speriat.
    Intrase-n panică şi uitase de consemn, aşa că s-a deconspirat automat. Am ieşit rapid ş‘am luat-o la sănătoasa prin culoarele înguste, în speranţa că nu mă voi ciocni de cineva. Bucătarul, manevrând un polonic precum indienii tomahawk-ul, a ales să fugă după mine - probabil pentru că-mi cădeau biscuiţi de peste tot, lăsând o dâră-n urma mea. După ce s-a oprit şuvoiul făinos am reuşit să scap şi de bucătar. Camaradul se făcuse   nevăzut,   iar   eu   rămăsesem   c-un   sfert din „pradă”.

    Atunci când am descoperit unde erau depozitate conservele din peşte m-am bucurat – ai mei mi le in- terziseseră-n copilărie. Am decis s-acţionez singur, pentru a scăpa de complicaţii, şi mi-am făcut un stoc consistent, stoc pe care n-am reuşit să-l epuizez până la liberare. Am îngropat ce rămăsese în cimitirul vecin cu cazarma…

Povestire din volumul „O iubire platonică”