Comandantul companiei din care făceam parte era un căpitan bine legat, c-o mustaţă blondă aciuată pe o faţă rozie, rotundă, decorată cu buze cărnoase. Volu- bil şi prietenos în aparenţă, deţinea însă nişte ochi verzi ce-i jucau, deseori, răutăcios. Se numea Tilică. El şi locotenentul Novac (comandantul plutonului meu şi subalternul său) se antipatizau reciproc. De altfel loco- tenentul, un etnic maghiar c-o mustaţă odârlită şi cu buze subţiri care trădau intransigenţă, ne anunţase încă din prima zi de armată:
    - Figyelem! De azi, eu vi-s mamă, eu vi-s tată! Să nu vă prind că vă duceţi la Tilică dac‘ aveţi vreo proble- mă.
    Prin urmare, toţi îl evitam pe căpitan.

    Sosise momentul să facem un marş lung, de 50 km. Am pornit la drum câteva plutoane, pe la patru dimineaţa, şi urma să ne-ntoarcem în aceeaşi zi. Eu am solicitat să nu mai car AG-ul (Aruncătorul de Grenade, ale cărui 7 kg aveam sarcina să le plimb peste tot) pentru că suferisem în urmă cu puţin timp o operaţie, însă Tilică n-a acceptat.

Urma să ducem şi lupte-n timpul marşului, aşa că primisem multe cartuşe oarbe. După numai 10 km eram epuizaţi şi ne doream un popas. Soarele rotund ne ardea cu razele sale, parcă ştiind că nu trecuserăm încă la ţinuta de vară. Deodată, suntem atacaţi de-un pluton ce s-ascunsese dup‘un deal. Evident, am primit ordin să luăm cu asalt dealul, aşa că urcam în viteză, trăgând orbeşte cu cartuşe oarbe. Nu ştiu cum, dar de fiecare dată nimeream în fundul camaradului-pandur Fozzie, care alega-n faţa mea – poate pentru că era mare. „Lupta” s-a terminat cu „decimarea” noastră ş‘am luat gustarea: o juma‘ de conservă de peşte. Apa pe care o căram se-ncălzise, însă s-auzea că-n apropiere se hodinește un izvor – am golit așadar bidoanele, pentru a le-mprospăta. S-a dat însă plecarea, aşa c-am rămas cu recipientele goale. Epuiza- rea, setea, căldura, ne determinau s-avem vedenii şi auzenii – nu mai gândea limpede niciunul. De altfel, un camarad încerca să ne convingă c-a văzut Fata Morgana!

    Simţeam că mă prăbuşesc sub săgeţile de foc ale astrului şi sub greutatea fiarelor. Moralul-mi era la pământ, căci ştiam c-abia ajunsesem la jumătatea dru- mului. Tilică îmi vede chinul şi-mi zice:
    - Dă AG-ul celui din spate. Ştiu că eşti operat de curând!
    - Tovarăşu‘ căpitan, raportez că nu pot, să trăiţi!
    - De ce? întreabă ofiţerul, cu ochii plini de răutate.
    - Pentru că nu-i corect! Cel din spate-i mai slab, nu vreau să-l nenorocesc. Ş‘apoi, am solicitat înainte de plecare să nu iau AG-ul, însă n-aţi fost de acord, să trăiţi!
    Când aude asta, Tilică se-nroşeşte de furie, în timp ce mustaţa-i tremura spasmodic.
    - Dă AG-ul celui din spate ACUM. E un ORDIN!
    - Refuz să-l execut, să trăiţi! arunc, c-o faţă hotărâtă.
    - Macovei şi Bilău! Luaţi-i armele şi dezbrăcaţi-l de uniformă! E dezertor! strigă din toţi rărunchii Tilică.
    - ‘nţeles, să trăiţi! – răspund cei doi coloşi la unison.
    Soldaţii se-ndreaptă spre mine însă reuşesc o mişcare rapidă şi mă poziţionez în faţa lui Tilică, la doi paşi de el. Ridic arma, bag cartuş pe ţeavă, ş‘o îndrept spre capul căpitanului.
    - Dacă soldaţii mai fac un pas, trag, să trăiţi! strig cu disperare.
    - Ai cartuşe oarbe! declamă Tilică zeflemitor, deşi mustaţa continua să-i tremure.
    - Dacă trag de la distanţa asta orbiţi, să trăiţi!
    Daţi-le ordin să s-oprească!
    Lu‘ Tilică i-a picat instantaneu faţa, iar mustaţa-i s-a pleoştit, obosită. Ezita să dea ordinul iar cei doi soldaţi s-au oprit brusc, nedumeriţi, ca ‘ntr-un stop cadru. Poate că nu doreau să strice magia momentului. Timpul s-a dilatat şi părea c-au trecut secole de când stăteam nemişcaţi! Locotenentul Novac privise cu sa- tisfacţie scena dar se şi apropiase tiptil de mine – doar era profesionist. Se poziţionează-n spatele meu şi-mi apucă brusc ţeava pistolului mitralieră, îndreptând-o spre Soarele ‘nmărmurit, chiar în momentu-n care ho- tărâsem să trag. În clipa următoare au sărit pe mine câţiva soldaţi şi m-au dezarmat.
    - Duceţi-l la arest! La areeeest! a zbierat Tilică către Macovei şi Bilău.
    Am pornit aşadar tustrei către cea mai apropiată staţie, de unde am luat autobuzul până la Unitatea Militară – doar eram periculos, nu puteau risca să mă ducă per pedes.
    În ziua următoare, Tilică m-a vizitat la arest:
    - Nu vrei să faci o plimbare-n oraş? Te duc eu cu maşina!
    Am rămas tablou – priveam faţa binevoitoare a căpitanului şi credeam că visez. Mormăi cu greu, după ce-mi revin:
    - Păi sunt arestat, să trăiţi!
    - Nu mai eşti! declară Tilică voios.
    - Cum aşa? Era să vă împuşc, să trăiţi!
    - Eşti iertat – decide ofiţerul folosind o voce fermă, ce nu părea însă prea răbdătoare.
    - Mulţumesc, să trăiţi!
    Mă duce Tilică-n oraş, opreşte la Telefoane, şi-mi dă o fisă:
    - Sună-l pe unchiul tău şi dă-mi-l la telefon.
    Abia atunci am înţeles motivul amabilităţii lui. Unchiul meu, Vasile, făcuse parte din conducerea armatei însă ieşise la pensie. Am aflat ulterior că sunase la cazarmă, la rugămintea mamei:
    - Sunt locotenent-colonelul J., din Marele Stat Major. Am şi eu un nepot acolo, Dimitriu. Cum se descurcă?
    Ca de obicei, unchiul Vasile „a uitat” să menţio- neze „în rezervă”, aşa că toţi ofiţerii au aflat despre existenţa lui. Mă irita teribil situaţia. N-aş fi vrut asta pentru că nu-mi doream să am „pile”, ci să mă descurc singur.

    N-am avut de ales, aşa c-am sunat:
    - Bună unchiule, ce mai faci? E un căpitan lângă mine şi vrea să vorbească cu tine.
    - Nu vreau să vorbesc cu niciun căpitan! mă anunţă Vasile, supărat.
    Tilică-mi smulge receptorul din mână, ia poziţia de drepţi, salută şi zice:
    - ‘trăiţi! Căpitanul Tilică la telefon.
    Îmi face apoi un semn energic să dispar aşa că, fiind duminică, m-am dus la discotecă. Dup‘un timp, am aflat că Tilică voia ca unchiu‘ să-l transfere-n alt oraş. Nici dac-ar fi vrut, n-ar fi fost posibil – căpitanul, însă, nu ştia asta!

    Soarele-şi trimitea razele blânde să ne mângâie, în acea amiază superbă. Aveam tragere cu grenade, iar cel care superviza totul era Tilică. Aşteptam în nişte caze- mate, dar atunci când ne venea rândul porneam spre o tranşee betonată, pentru a arunca câte-o grenadă. Părea simplu! Atât de simplu, încât Tilică nici nu se sinchisea. Mânca un sandvici cu roşii şi brânză, trăgând cu ochiul din când în când la cel care trebuia s-arunce grenada. A venit însă şi rândul meu! Eram supărat pe el căci solicitasem de ceva timp o învoire dar nu primisem niciun răspuns.
    - Desfă mustăţile – grăieşte Tilică într-o pauză de mestecat. Aşa! Acum scoate cuiul ş‘aruncă grenada. Ai zece secunde să te adăposteşti, apoi explodează!
    - Cu ‘nvoirea mea cum rămâne, să trăiţi? îl întreb imediat ce scot cuiul.
    Atunci când a realizat că n-aruncasem grenada, Tilică a ‘ngheţat (nu înainte, însă, ca mustaţa să i se pleoştească). A zvârlit sandviciul şi s-a aruncat în tran- şee, încercând parcă să găsească o crăpătură-n beton, în care să s-ascundă.
    - Aruncă grenadaaa! a zbierat cu viteză, deşi timpul părea că s-a dilatat iarăşi.
    O arunc şi mă ghemuiesc în tranşee. A explodat în aer, nu departe de locu-n care ne aflam. Oare mă va scoate iar la plimbare, cu maşina? nu m-am putut abţine să mă-ntreb!

Povestire din volumul „O iubire platonică”