POSIBILI VISĂTORI

Undeva era primăvară
încă de dimineaţă, încă din zori...
Era aproape imposibil
să-mi aduci bucuria înapoi
şi s-o răstorni întreagă la picioare!
Obosită, flămândă, trădată...
cum aş putea,
Cum aş putea face pace cu ea
şi apoi s-o dăruiesc mai departe
în milioane de flori roșii și albe?

Se făcea că era primăvară
și alergam prin dragostea dintâi
În visul meu, bucuria era
atât de aproape de mine, încât m-a urmat
m-a urmat generoasă,
Nu trebuia decât să scriu poeme,
poeme despre noi...
Și fiecare poem pe care-l scriam
ea-l cerceta literă cu literă
cu ochiul liber şi bun...

Se făcea că era primăvară
şi noi alergam ...
Uimiţi că suntem ce am fost odinioră,
încă de dimineaţă, încă din zori,
undeva, cândva, într-o altă lume,
Doi posibili visători.


RESPIR

Sensul unor gânduri uitate
Într-o secvență de iarnă...
Vorbesc despre iubire,
Iar asta înseamnă mult!
Pendulând între plus și minus
Speranța,
Ca o mănușă care mă apără de frig
Devine din ce în ce mai mult necesitate ,
Mă recunosc și respir in ea...
Poate mă vor strivi cândva florile tale
Si atunci palmele mele
Vor reînvia



IERNILE SUFLETULUI

Sunt zile în care nu mai poți,
și nici nu mai trebuie
să te prefaci că nu vezi

Cum se scurg clipele printre degete,
precum fulgii de nea
anii tăi, timpul tău, viața ta.

Sunt atâtea de făcut,
în apărarea ta…
de aflat, de văzut, de înțeles.

Atâtea gusturi noi te așteaptă.
 atâtea alte  primăveri
 prinde avânt, curaj și zboară.

Iernile sufletului,
capcane din care poți scăpa…
Ai timp! Și e timpul!



CÂTEODATĂ DESENEZ CU TÂMPLA FIERBINTE

Fumul cerului
Acoperă fereastra
În care viscolul
Spulberă covorul sufletului

Ca o pulbere de diamant
Tristețea macină...
Tremur împreună cu frunza
Încărcată de ninsoare.
Zorile respiră înghețul
Pe când eu mă retrag
Pe marginea focului
În brațele tale...

Iată-mă ,bucăți de jăratec ,
Într-o poveste pe care,
Doar noi,
Mai putem s-o salvăm!



O UȘĂ ÎN AȘTEPTARE

O sinceritate sufletească care pare,
Dar nu-i deloc întâmplătoare ,
Nu acoperă
Dar nici nu exprimă îndeajuns
Petele din inimă .
Timpul nu mai are răbdare
Aș deschide în ochii tăi o ușă
Să-ți spun că mi-e dor
De un miros crud de primăvară
De un vânt liniștitor peste brațe
În a vremii adâncuri ,
În așteptare ,
Ferestrele se deschid singure
Lumea e un loc frumos
În care murim câte puțin fiecare
În fiecare zi ,
În fiecare gest
Inocent, delicat
Făcut din prea mult aer
Închidem ochii și nu vedem
Cum zâmbesc în așteptare
Alte uși, alte brațe, alte primăveri.



NEÎNCĂPĂTOR

Mi-e frig
şi frigul nu vine de la răcoarea de-afară
vine direct din palme,

Doar sărutul soarelui
rămas în mine să dăruiască
mă mai pune la încercare,
sub o cizmă
ce traversează şi împroaşcă
cu demenţă, cu prăpădire, cu uitare.

Câte un vis rătăcit mai vine
să-mi spele mâinile uneori,
dar şi acolo, îmi este tot mai greu
să mă ascund…
prea slab, prea mic, neîncăpător,

În rest nu mă îngrijorează nimic.