Surâzătoare carte de învățătură

    La două zile și două nopți după ce scrisesem Medalionul Torța și Troița cântului viril din Oltenia, dedicat rapsodului Gheorghe Roșoga,  am primit volumul Vorbe de duh, povestiri cu tâlc al acestui vestit Om, Profesionist și Patriot (născut la Gura Motrului în ziua de 12 Mai 1945).
    Înveșmântată într-o frapantă copertă cartonată de culoarea aurului dacic, cu genă identitară unică în lume, cartea poartă girul Editurii Beladi (Craiova, 2023, format A5, 214 pagini, ISBN 978-973-7773-98-2). Bun de tipar: 8 octombrie 2023. Apărut: 27 octombrie 2023.
Autograful olograf al autorului este datat 23 noiembrie, același an.
Pe la trei ceasuri din puterea nopții, dau ghes a purcede la o rapidă răsfoire, dar mă pomenesc – după mai bine de două ore – că savurasem, rapid și cu înfrigurare, primele 44 de pagini.
Sar apoi mai spre miezul volumului,  citesc ultimele două capitole și mă întorn la coperta interioară, unde mă miră, tare mă miră consemnarea a nu mai puțin de șase nume de personalități, care semnează, fiecare, câte un text de escortă: prof. univ. dr. Ion Deaconescu (Cuvânt înainte), Nache Gheorghiu (Prefață), Ion Cornoiu (Postfață), Drd. Vlad Ovidiu Cioacă (Nota editorului), Dr. Mircea Pospai (Cartea de după cântec), Mihai Firică (O carte scrisă direct pe sufletul lui Gheorghe).

Pe coperta ultimă: două fraze babane purtând pecetea de lumină a universitarului, scriitorului polivalent, director de editură: Ion Deaconescu, laureat a peste 30 de premii (cu care a fost încununat peste fruntarii), fondator al Festivalului pe care-l organizează, de un deceniu, în Bănie, sub egida Academiei Internaționale „MIHAI EMINESCU”, al cărei președinte este.
 Festivalul – la care au participat, până acum, peste 400 de poeți, critici și istorici literari, traducători, eseiști, de pe cinci continente, nu puțini fiind laureați Nobel – este închinat, se înțelege, Poetului nostru Național.
Iată cum sună a doua dintre frazele de escortă ale lui Ion Deaconescu, de pe coperta a patra: „Gheorghe Roșoga, autorul acestei panorame pitorești a spiritului țărănesc tradițional, un interpret de valoare, cunoscut și recunoscut peste tot în țară, prin personajele create de el însuși, învie în aceste povestiri ce a fost cândva, amintindu-și de Gura Motrului, localitatea sa natală, știind să asculte tăcerea și spovedania celor din jurul său, vorbele-i fiind un medicament miraculos pentru suflet și inimă, parcă desprinse din proza lui Marin Preda.”.

*
    Sprințară și zglobie, zveltă și serafică Bisericuță de lemn este cartea rapsodului Gheorghe Roșoga.
Vajnică, plină de taine și acorduri grave, ca un clopot de Catedrală Națională a Neamului.
    Ca dintr-un fuior de funii ale timpului, împletite într-un curcubeu mirific, auzi cum – din paginile atât de vii ale cărții scrise de Gheorghe Roșoga picură stropi sonori, holograme acustice din magnificele Balada de Ciprian Porumbescu, Poema Română și Rapsodia română I, II de George Enescu, Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu (urmând, parcă, sprinteneala acestuia, în volumul Vorbe de duh, povești cu tâlc).
Dincolo de Dansurile populare românești și de capodoperele lui Bela Bartok (născut în Sânicolau Mare, Banat), pionier al etnomuzicologiei la nivel mondial -, Gheorghe Roșoga a meditat îndelung, atât ca interpret de muzică populară, dar și în calitate de cronicar al satului la început de secol XXI, asupra afirmațiilor autorizate ale acestuia, conform cărora: „Melodiile folclorice reprezintă perfecțiunea artistică la cel mai înalt nivel. De fapt, ele sunt modele pentru modul în care o idee muzicală poate fi exprimată cu maximă perfecțiune în ceea ce privește concizia formei și simplitatea mijloacelor.”.
În recenta apariție editorială a lui Gheorghe Roșoga ne place să regăsim ecouri de mare finețe din bijuterii simfonice ale lui Constantin Arvinte precum: Coloana infinită (piesă pentru orchestră simfonică), Doină și joc în stil românesc (pentru 12 viori) ori din piesele sale muzicale de cameră: Triptic românesc, Cântări străbune, Melancolie.
De la Paul Constantinescu - compozitor de profunzimi oceanice, consacrat prin valorificarea virtuților inspirate din melosul popular românesc și din muzica psaltică bizantină -, prozatorul Gheorghe Roșoga pare să fi fost „contaminat” de sugestii multiple din Baladă haiducească pentru violoncel și pian ori din poemul coral Miorița.

*
Horă de mână, Rustem, Bătută, Galaon, Troacele este, rând pe rând, suita de scene decupate, cu mână sigură, în cartea sa, de Gheorghe Roșoga… Și, în egală măsură, Ciuleandră, Sârbă, Joc de doi, Tropotită, Căluș oltenesc…
Bine că am scris acel Medalion anterior primirii acestui minunat volum.
Bucuria este deviza vieții lui Gheorghe Roșoga – Steaua Polară, Luceafărul de dimineață.
Mă bucur că am intuit această BUCURIE din Cântul său.
Iar cartea ilustrează - și ea, cu asupra de măsură – fațete nebănuite ale acestei BUCURII identitare a românului dintotdeauna.
Moto-ul, pe care Gheorghe Roșoga îl cioplește în litografia veșniciei - deloc cu falsă modestie, ci parcă îmbujorându-se de propria-i sfială, specifică legănatei noastre flori naționale: Bujorul - sună astfel: „Nu sunt scriitor. Sunt un neastâmpărat scormonitor în trăirile satului românesc. Îmi descarc simțirile sufletului prin vorbe simple, ca ale țăranului român. Și nu le las să piară.”.
Ochii îmi fug pe pagina alăturată, în care Vlad Ovidiu Cioacă repetă de trei ori cuvântul BUCURIE: „Vorbe de duh, povestiri cu tâlc constituie un omagiu adus tradițiilor și istoriei satului românesc. Fiecare poveste este o călătorie în inimile și în sufletele personajelor, fiind un prilej de bucurie și introspecție. Maestrul Gheorghe Roșoga, cu abilitatea sa captivantă de exprimare, reușește să transmită această bucurie în paginile cărții. Prin această operă, autorul onorează tradițiile și credințele românești și împărtășește cu cititorii săi o bucurie autentică și o radiografie afectivă a spiritului românesc.”.

Nache Gheorghe punctează că această carte este precum „o completare a vocii îndrăgitului interpret”, după care subliniază „acuratețea, tâlcul, sincretismul, dar și inteligența țăranului român”, ”trăiri și regăsiri UNICAT”, „balsam de oblojire a inimii și a sufletului”, „ușurința debordantă și nemaiîntâlnită. Autorul scrie precum cântă !”.
În finalul pledoariei sale, a lui Nache Gheorghe, depistăm de două ori același miraj al cuvântului BUCURIE: „Nu mică mi-a fost mirarea, cum întreaga zi mi-a fost plină de energie și entuziasm, simțeam cum bucuria îmi năvălește sufletul, eram transformat. Ei bine, dragii mei cititori, vă asigur că o să fiți încercați cu siguranță de acest strașnic sentiment. (…) O să constatați că ați cumpărat o bucurie !!!!”.
Atenție: patru semne de exclamare evidențiază aserțiunea categorică de mai sus a autorului Prefeței.

*
Succint, însă foarte dens este primul capitol (care abia acoperă o pagină din carte, dar nici nu se cuvenea mai mult), capitol intitulat La răscruci de timpuri - și care are rolul de Lămurire.u
Referirea la BUCURIE/ BUCURII răsare din chiar primul paragraf: „Dumnezeu m-a ajutat să-mi împlinesc acest vis. Am reușit, la îndemnul dumneavoastră, prieteni dragi, să pun în filele unei cărți trăirile satului românesc, cu bucuriile și frământările lui. Sufletul meu este contopit cu acestea. Le-am pus în cântec, dar parcă mai trebuia ceva pentru a-mi potoli sufletul. Eu știu că sunt învechit (n.n. prima zgoandă oltenească, deoarece ne amintește celebra afirmație: ”Sunt vechi, de demult, NU sunt bătrân!”) precum țuica de prune în butoiul de dud. Am rămas cu parfumul ei în suflet și NU mă trezesc din beția trăirilor, a viselor mele de altădată. Sunt atâtea lucruri în care NU mă regăsesc în lumea de azi.”.
Introspecția sună grav, ca o coardă de violoncel gata-gata să plesnească în acordurile cernite de durere din Carmina burana de Carll Orff: „Mă întreb: unde mă aflu? Resemnat îmi răspund: Ai rămas în lumea de altădată, lumea care era cu rele și mai mult bune. Mă uit în jurul meu la ce se întâmplă, mă închin cu privirea către Cer și-l întreb pe Dumnezeu: Unde e, Doamne, lumea mea?”.

*
Consistent, gâlgâind de miresme incitante, primul „capitol” - de fapt prima narațiune propriu-zisă - numără 73 de pagini și are titlul plasat sub marama de borangic unduitor a unei ambiguități binevenite: Eu sunt GHEORGHE, nea ION sunt eu. Ceea ce poate echivala și cu avertismentul că ambele personaje constituie alter ego-uri narative ale prozatorului, abia mascând dedublarea ficțională a autorului.
Șuvoiul povestirii pornește la drum nonșalant, cu voioșie și naturalețe contagioase, ca firicelul de apă de izvor, proaspătă, rece, întremătoare, care crește în pârâu, devine râu viguros, apoi fluviu năbădăios, descătușat în revărsarea epopeică spre Marea cea mare, dacă nu cumva chiar în dezlănțuitul, apocalipticul Potop al lui Noe:
„Să mă dau și eu mare, îi zisei unui bătrân din sat: Week-end frumos, nea Ioane !
El îmi răspunde: Era de așteptat, pe unde ai umblat, să nu te corcești, limba s-o stâlcești! Eu nu am înțeles nimic din ce ai zis.
Am înțeles, rușinându-mă. Mi-a dat o lecție. Trebuie să vorbesc în limba maternă. Dulcea limbă românească, unsă cu miere cerească, ne leagă de neam și Dumnezeu, de Cer și Pământ. Să fiu român neaoș și nu poleit!
-    Nea Ioane, ce zici despre cum se îmbracă lumea azi?
-    Pe vremea mea, nu aveam bani, dar ne îmbrăcam frumos! Acum, au oamenii bani, dar umblă zdrențuiți, cu pantalonii rupți, cu haina ruptă-n coate, peticită, după minte, după gust. Am îmbrăcat și eu o pereche de pantaloni de-ai fiului meu. Curgeau zdrențele din ei. A început să mă latre câinele, m-a alergat cocoșul prin obor. M-am dus să dau nutreț vitelor, iar vaca a băgat cornul pe crăpătura pantalonilor și m-a aruncat în iesle. Când m-a văzut muierea, a început să se închine la icoane: „Dă-i minte, Doamne!”.

Umorul este atât de fin și subtil că ignoranții s-ar putea nici să nu-l depisteze. Ca să nu mai vorbim despre analfabeții funcționali, din ultimul deceniu, care par să știe literele alfabetului, dar nu pricep o iotă din ceea ce sunt îndemnați să citească.
Pe același ton glumeț, reconfortant, de snoavă oltenească, dialogul continuă sprințar și mucalit, plin de subînțelesuri, aidoma creațiilor lui Arghezi, care deprinsese taina străveche a scrierii pe dedesubt:
„ - Nea Ioane, dar cum erau fetele pe vremea dumitale?
-    Ei, bă taică, îl aveau pe vino-ncoa, erau îmbăiate în parfumul florilor de câmp, cu merele-n obraji, când le pupai scârțâia obrazul, nu dădeau cu machiaj! Alergam cu gura căscată după o fată, păzeam porțile, pierdeam nopțile. Nu o vedeai dezbrăcată decât atunci când o duceai, cu lăutarii, acasă. Degeaba stăteam pe la ferestre, că aveau grijă să tragă perdeaua. (…) Când băgai cu ea în plug nu mai dejugai boii, mergeai pân la sfârșit. (…) Avea părul ca pana corbului, îl spăla cu roua câmpului.”.

Propensiuni pantagruelice au tronsoanele referitoare la bucatele savuroase evocate deseori, constituind parcă un adevărat laitmotiv al cărții: ”Tanti Leana a pregătit o masă pe cinste, așezată la umbra nucului bătrân: caș proaspăt din laptele de la Joiana, preparat de ea, afumat pe corlată, roșii și castraveți rupți atunci din vrej, o țuică de prună galbenă ca lămâia, păstrată în butoi de dud. Nu au lipsit sarmalele în foi de viță, cu smântână, cu piftie și mălai copt în cuptor pe vatră. (…) Curcan la tavă, împănat cu toate mirodeniile, stropit cu vin, zăibărel, vin negru din zaibărul lui nea Ion.”.

Mai mult ori mai puțin sentimentale, efuziile se nasc instantaneu: „Tolba ta e plină de cântece! Pune-mi și mie azi în suflet, cum faci tu de obicei, bucuria și lacrima. Când îl ascult pe Gheorghe, Gheorghe…, nu mă opresc din plâns!”.

Ceva mai la vale, alt racursiu la bunătățile gastronomice oltenești, dar și la unele cuvinte neaoșe și ele, asemenea personajelor de poveste din Vorbe de duh, povestiri cu tâlc:
„Băă, Gheorghe, te poftesc la masă, ia loc pe totârlacul acela, că am pus masa asta, a mică, pe trei picioare!
Totârlac era un scăunel pe trei picioare, rotund.
– Văd că ai venit fără mașină. Ia o ceșcuță cu țuicomicină, omoară și COVID-ul, că după aia mănânci și strachina! Văd eu că înghițeai în sec, când îți aruncai ochii la puiul de pe jar și la strachina cu mujdei. (…) Dar, înainte de a bea o țuică, ia niște murături asortate cu țelină, gogoșar, conopidă, ardei cornul caprei, varză roșie murată, morcov. Le-a făcut Leana mea! Să vezi atunci ce gust are țuica!”.

După o scurtă ciupiră amicală: ”Te puneam să descarci cazanul, să vedem mai știi? Dar ai venit îmbrăcat ca domnul, cu cravata la gât, mi-e teamă să nu-ți intre cravata în cazan, că-n farfuria cu mujdei ți-a intrat.” –
urmează iarăși o buclă cu irizări sentimentale: „Azi am fost la Gura Motrului, la căsuța părintească și am plantat nouă nuci altoiți în grădina casei. Dumnezeu mă iubește! A fost vreme cu soare, dar a bătut puțin vântul. După ce am terminat de plantat nucii, vremea s-a schimbat și a început să plouă. Sunt sigur că nucii se vor prinde. Aștept recolta de nuci. Vă voi invita la cules, dar să veniți cu vinul.”.

Cu ochi scrutător și inteligență scăpărătoare, de investigator rasat, născut, nu pârât, nea Ion dă cep, din loc în loc, după o cadență anume, nădufului ce-l macină privind curgerea vremurilor: „Nu mai spun nimic, că și așa nu ne mai aude nimeni! Trăim pe vremea surzilor! Înainte, trăiam pe vremea muților! Vorbeai în șoaptă și se auzea totul, ne luau în seamă, mai tremuram, mai rezolvam! De făcut nu mai fac nimic, că nu știu ce să fac! Aștept să văd dacă rămân în picioare sau cad în groapă! În picioare e greu să rămâi, cu atâtea furtuni care se abat asupra noastră, din toate direcțiile! De vină, de tot ceea ce se întâmplă, suntem tot noi! Nu mai știm să iubim, știm să urâm! Nu mai știm să fim uniți, să construim, știm să dărâmăm! Ne vindem sufletul, ne vindem pământul de sub casă! Vrajba a pătruns până în măduva oaselor, din cauza lăcomiei! Nu se mai înțeleg părinții cu copiii, frații între ei! Mulți se cred Dumnezei! Ei taie, ei spânzură! La cine să te plângi, că dai tot de ei. Când se vor trezi, va fi prea târziu! Eu am soarele în asfințit, dar lor le plâng de milă. Am și eu copii, nepoți, dar bătătura plânge de dorul lor, de teamă să nu rămână pustie sau înstrăinată. Cum o da Dumnezeu, la el e puterea!”.

Peste vreo zece pagini, altă răbufnire, stârnită de durerile acumulate în ani: „Gheorghe, suntem în mocirlă pân la gât, picioarele nu dau de fund, ne scufundăm, iar noi zâmbim și aplaudăm! În timp ce ne scufundăm, ridicăm mâinile deasupra capului și continuăm să aplaudăm, până la ultima suflare. Vinovații suntem noi, nu trebuie să-i căutăm în altă parte. Hai, aplaudă!”.
Valențe de pamflet virulent au alte și alte secvențe. Peste încă zece pagini, altă rafală demnă de o mitralieră din bătăliile de la Mărășești, Mărăști, Oituz, din primul război mondial: „Băă… Gheorghe, am ajuns iasca dintre amnar și cremene, ei se ciocnesc de ies scântei, iar noi luăm foc. Ne dau foc cu voia noastră, aplaudăm în timp ce pierim! Ajunge focul până la cer! Războiul stelelor! Nu le ajunge că distrug Pământul, vor să cucerească, să distrugă și alte planete. Dumnezeu a înțărcat cerul, nici el nu mai are lacrimi, iar când se pornesc cu furie, iau tot ce întâlnesc în cale! De atâta oftat, au pornit uraganele, care ne vor mătura! Noi deja am pus mâinile pe piept și așteptăm clipa. Suntem neputincioși și dezbinați. Nimeni nu mai luptă pentru viață, ne-am lăsat în plata Domnului. Las că-i bine, dacă trăim până mâine. Atâta nepăsare, nu am crezut că am să văd. Pământul crapă sub picioare, parcă ne cheamă în adâncul lui. Arde de nerăbdare!”. (…) Eu am soarele în scăpătat, dar mie-mi pare rău de copii, ce soartă îi așteaptă!.
Semne bune NU sunt: cu foc, ape învolburate, vijelii și bubuituri pe țeavă de tun, molime făcute în laboratoare, împrăștiate în lume, cu rachete printre stele. Am evoluat atât de mult că rămân trenurile în câmp. NU vezi ce lume vor ăștia să croiască, împotriva voinței lui Dumnezeu? Ne autodistrugem, dar nu-l poate nimeni înlocui pe Dumnezeu!”.

Conștient de statutul său uman și social, nea Ion conchide la fel ca un Moromete de secol XXI:
„Ține minte ce-ți spun eu. NU am școli înalte, dar vorbesc cu Dumnezeu! Nu mă leg de nici un partid, că toți sunt o apă și-un pământ! În partide sunt oameni. Oamenii sunt de vină! Hai că închei. Am visat un vis azi-noapte și nu vreau să izbândească!”.

Replica lui Gheorghe survine încetișor, abia după alte patru pagini de carte: „Eu abia aștept să-ți descarci tolba, am atâtea de învățat din vorbele matale, că nu le găsesc în cărți! De aceea tac eu, când mata vorbești, le spui cu tâlc, trebuie să rumeg, să văd ce ai strecurat printre vorbe! Ai strecurat perle adunate de o viață, din trăirile matale, ale oamenilor din jur! Nu treci cu vederea nici evenimentele, care se petrec azi în țară și în lume, faci comparații între trecut și prezent, ești un prevăzător al viitorului. Tragi semnale de alarmă, prin vorbele matale simple, dar pline de adevăr. (…) Vorbele matale, legate de trăirile satului românesc, NU trebuie să se piardă! (…) De aceea, eu m-am hotărât să le pun într-o carte! Vorbele matale să rămână, ca urmă a înțelepciunii țăranului român!”.

Modelat în suculenta, miraculoasa lume a satului oltenesc – prin excelență, chintesență de Spirit Românesc -, cu vorbe de duh, judecăți de valoare eclatante, dar tranșante, necruțătoare în fond, deși par îngăduitoare, tolerante, scriitorul Gheorghe Roșoga (pentru că, DA, se cuvine să reliefăm, fără pic de reținere, că NU este vorba de vreun debutant stângaci, nesigur pe mijloacele sale stilistice, ci, dimpotrivă, de un narator matur, pe deplin format, care poate da lecții prozastice oricui și intră triumfal pe marea poartă a literaturii române din zorii mileniului al treilea, adică la un secol după avangardismele de tot felul, lansate la scară planetară, pe Terra, de cetățeni români, nu de alții, de aiurea!) poartă, în tolba fascinantă a personalității sale, darurile și harurile culese din basmele, poveștile și snoavele noastre, din zvâcnetul stelar al ghicitorilor, cimiliturilor, strigăturilor milenare, de opt-nouă ori milenare, și al graiului oltenesc în care esența esențelor o constituie, înainte de toate, stăpânirea măiastră a perfectului simplu (timp verbal practicat din instinct de acești meridionali, solari - gasconi, sicilieni ai românilor, oltenii!), ca și stăpânirea impecabilă a vorbei „în colțuri și rotundă”.

Realitățile pe care le-am punctat în enorma frază de mai înainte sunt demonstrate din plin atât la scară mică, adică la nivelul fiecărui „capitol” în parte, indiferent de dimensiunile acestuia, dar și ale vigurosului edificiu epic, în ansamblul său, titrat simplu, oltenește, ca o lovitură instantanee de măciucă, abia zărită, din lemn de corn ori ca o fulgerătură din praștia nu cu pietricele din baltă, ci forfotind/ golgotind sisific (de la Golgota?) de rubine, topaze, lapislazuli, chihlimbar, perle vii (încă vii!) și, deseori, de diamante rotate, de nimeni bănuite.

Titrată Vorbe de duh, povestiri cu tâlc – generic săpat în straturile geodezice ale nemuririi sufletului nostru, cioplit premonitoriu, cu naturalețea cu care marele înaintaș al lui Gheorghe Roșoga, tipograful, editorul și managerul de Spirit românesc: Petre Ispirescu dădea titlul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte basmului nostru identitar, ori cum BRÂNCUȘI logodea, cu chei fermecate, Masa Dacică/ Masa Apostolilor/ Masa Tăcerii, cu Poarta Sărutului (sărut tainic al lui Dumnezeu, simultan cu acela al stră-stră-moșilor) și Coloana/ Columna recunoștinței fără sfârșit pentru eroii neamului, pentru oștirile uriașe, greu de cuprins cu mintea, cu inima, cu sufletul, ale înaintașilor pierduți (deloc pierduți, din contră: câștigați!) în zările aurorale ale Istoriei.

Cele afirmate de noi mai sus – judecăți de valoare categorice, sentențioase, irevocabile și definitive, maioresciene și călinesciene – sunt probate din plin de ultimele 11 pagini ale „capitolului” Eu sunt GHEORGHE, nea ION sunt eu (ca și de întregul construct epic), în care gradația povestirii, a tensiunii narative, efectele tehnicii așteptării mereu amânate, finalul  totdeauna deschis, ca în F. M. Dostoievski sau Umberto Eco (Opera aperta) se împletesc ca într-o fumigenă bine ticluită, în care explozia sensurilor și mesajelor, comunicării, comuniunii și cuminecării are loc, explozia, exclusiv în clipele de apogeu, de atomică și cuantică declanșare a zborului celest, de nestăvilit de nicio forță din lume.

Voi susține cascada de afirmații critice din cele patru fraze/ colonade anterioare prin a cita copios din însăși cartea comentată, a lui Gheorghe Roșoga: Vorbe de duh, povestiri cu tâlc:
„Surpriza mare a început cu taxiul ecologic. Era o trăsură ca pe vremuri, cu coviltir, cu arcuri, scaune tapițate, tractată de doi cai murgi, lustruiți, cum spune nea Ion, cu hamuri âintate, cu ciucurei la urechi, cu zăbală de argint, iar birjarul îmbrăcat în ton cu vremurile de altădată!” ;

„Ajungem… Porțile deschise, intrăm în curte cu trăsura, iar nea Ion cu tanti Leana ne întâmpină bucuroși, îmbrăcați în costume naționale, apretate, atunci scoase din ladă. Ne îmbrățișează, ne urează Bine ați venit! Noi, mirați, în același timp jenați că nu știam ce eveniment este și am venit cu mâna goală! Noroc că am luat florile și berea.” ;
 
„Tanti Ioana îl apostrofă pe nea Ion:
-    Mă Ioane, prea întreci măsura cu glumele, îl superi pe Gheorghe, e și el om de vază, îl știe o lume!
Nea Ion: Lasă, fă, cât o fi el de mare, pentru mine rămâne Gheorghe al nostru – copilul minune al satului!” .

Ritmul sacadat - cu fraze eliptice, ca în  proza sud-americană -, cadența similară decupajelor cinematografice pe nerăsuflate intră sub zodia accelerării necontenite, înfrigurate:
„Conferință de presă, la masa festivă, organizată de nea Ion și tanti Leana. (…) Cei care pun întrebări sunt invitații. Nea Ion și tanti Leana răspund fără reținere. Prezente-s paharele, lipsesc microfoanele. Răspunsurile sunt supervizate de camerele mobile, vecinele lui nea Ion, care se uită printre gard și ascultă. Prima întrebare vine din partea doctorului, musafirul poftit de copiii lui. Doctorul:
-    V-ați căsătorit din dragoste?”.

Trecem peste micile detalii, pasagere, de altfel, prin care nea Ion își trădează gelozia, din capul locului, chiar și la venerabila vârstă la care se află, și reproducem:
„- Rezultatele se văd, uite bătătura e plină de copii și de nepoți! Uite cum arată Leana acum, dar în tinerețe? Am avut grijă de ea, să o hrănesc cu iubire, nu cu suspine! La fel a procedat și ea cu mine. Ce-i drept, am cam fost geloși unul pe altul, dar nu ne-am scos ochii, nu ne-am spart capul. Nu vorbeam câteva ore   (…) Înainte de masă, treceam prin pivniță (n.n. pivnița cu miracole!), băgam duda de soc în butoiul cu țuică de prune, sărutam butoiul, apoi îmi venea poftă de mâncare și de vorbă, ba chiar de a cânta. (…) Asta ne-a ținut până acum și arătăm așa cum ne vedeți! (…) Iubirea, respectul, încrederea unuia față de altul, PĂSUIREA! Când a fost nevoie, am devenit și toiagul celuilalt, ne-am rezemat unul pe altul, până ne-am pus pe picioare.”.
Discret, foarte discret, prozatorul Gheorghe Roșoga își ține, parcă, respirația (pentru a nu deranja mărturisirea) și notează, cu o sfioșenie abia mascată:
„Cât a vorbit nea Ion, cel școlit la școala vieții, în lumea satului, nimeni NU a scos o vorbă, nici musca nu s-a auzit, apoi au aplaudat până și camerele mobile de luat vederi, uitându-se printre gard, vecinele lui nea Ion. Am luat o lecție de viață, din răspunsul unei întrebări.”.

Simțul spectacolului și al spectaculosului, vâna de regizor-scenograf a prozatorului-rapsod răzbat, în continuare. După ce tanti Leana anunță prezența unui musafir de seamă („acel domn frumos, cu părul grizonat, cu sacoul alb, un doctor minunat, dl Nicușor, vecinul copiilor mei de la Constanța”) -, nea Ion, schimbat puțin la față, ricanează fără drept de apel:
„Daa, dânsul este doctorul care i-a scos durerea din oase, Lenii, dar a cam scos-o din minți, nu o scoate din domnița Ileana! I-a dat și niște cărți, să citească, romane de dragoste, să se potolească, să se relaxeze, cum zice dânsul, că e stresată!
Eu dorm, iar ea citește toată noaptea, cu veioza aprinsă și oftează. I-am zis:
-    Du-te, fă, la ăla, de ți-a dat cartea, să te vindece de oftat și cere-i și bani pentru factura la curent, că stai toată noaptea, cu lumina aprinsă, că acum s-a scumpit și curentu. Citește la lumina Lunii, cum citeai cuvântările tovarășului, de la congrese, când îmi vorbeai de morala comunistă!
Vă mulțumesc, don doctor, că i-ați întinerit gândurile, să o trimit mai des pe la Constanța, pe la copii! Dumneavoastră îi ziceți domnița Ileana, ea vă zice domnu Nicușor.”.

Reacția asistenței este promptă și pe măsură: „Toți s-au pus pe un râs de nu se mai opreau, băteau din palme, îl întărâtau pe nea Ion, văzându-l că e gelos și acum, pe Leana lui. Nea Ion se așeză pe scaun, îi aruncă Lenii o privire pe sub gene și goli paharul până la fund.”.

Iacacui/ Ăl din Baltă era, ca totdeauna, prin preajmă și i-o trimite protagonistului pe Maria, aceea care-i mai ajuta prin gospodărie și pe care a găsit-o nea Ion în casă (când a venit solitar de la mare), dormind în cămașa de noapte a Lenii, „cu capul pe un sân, iar unul îi dădea de podea”:
„Se apropie de nea Ion. Îi puse capul, cu mâna, pe sânii ei cât dovleacul și îi zise:
-    Când pleacă țața Leana, rămâi cu mine, te vindec de spondiloză!”.


*
Gheorghe Roșoga strunește inspirat arta (ȘI arta) portretizării cvasi-instantanee, în cuvinte puține, în tușe rapide, ca o cavalcadă de haiku-uri japoneze, scăpate doar în aparență din hățuri, ori de rubaiate de acum un mileniu ale celebrului Omar Khayyam, din mirificul, nebulosul nostru Orient -, Orient la porțile căruia ne-au găsit toate popoarele migratoare din Est, pe care le-am asimilat pe dată, în tăcere, ca pe o pereche de papanași răzlețiți, dar pufoși, aromați, numai buni de înfulecat după o masă frugală.

Iată o asemenea „acuarelă”, demnă de marii artiști vizuali ai acestui gen dificil, foarte dificil, mai dificil decât pictura murală, fresca, întrucât se impune să lucrezi contracronometru, la acuarelă, până nu se zvântă coala de hârtie:
„Leana arată superb la vârsta ei, cu obrazul roșu, fără riduri, că nu a dat pe față cu maclavaisuri, așa cum zice nea Ion. În costumul național, era ca o regină a satului (n.n. precum seducătoarea Regină Maria, primită imperial peste tot în lume, inclusiv de dacii noștri din statele Dakota/ Dak=Dacia, Ota=Mică, din S.U.A.).
Nici nea Ion nu e mai prejos, e înalt ca bradul, vânjos! De-l supără doctorul, îl ia la subțioară ca pe sacul de cinci băniciore și-l plimbă prin obor. Are simțul umorului, e sfătos, priceput la toate. Este și un fin analist politic, fără să-și dea seama. De-l asculți cu atenție, ai multe de învățat de la el. NU are carte multă, dar e școlit la școala vieții, are o inteligență nativă și o memorie de te uimește. Tanti Leana la fel. S-au potrivit! Dar petrecerea continuă cu o …conferință de presă!”.

Sigură pe ea, echilibrată și vigilentă precum cloșca deasupra panerului cu ouă puse la clocit, tanti Leana îi privește pe comeseni cu autoritate înțelegător-imperială și, cu aplomb peremptoriu, întărește afirmațiile soțului său:
„Iubirea și respectul, înțelegerea, toleranța, astea stau la temelia unei căsnicii! Dar trebuie să ai mare grijă, să nu-l superi pe cel de lângă tine, cu iubirea, dar nici să-l tratezi cu indiferență!
Să nu-l ții încorsetat, să se uite numai în ochii tăi, în gura ta, să-l lași să gândească, să se manifeste, așa cum simte el. Mi-a plăcut să am bărbat în bătătură, nu glugă de coceni, să am cu cine ieși în lume, să-mi fie drag cu el, să mă danseze la petreceri, să aibă un cuvânt de spus, să hotărască și să-și asume răspunderea, să mă apere când e nevoie!  Să vorbească, să glumească, iar atunci când se întrece cu gluma, nu-l înfrunta în fața oamenilor, că-l înjosești, are și el orgoliul lui! Trage-l ușor de mânecă sau calcă-l pe picior, dar fără să vadă cei din jur. De consideri că poți să-l scoți dintr-o încurcătură, în care a intrat, fă-o, dar inteligent, să nu amplifici situația. Acasă, îi spui cu vorbă bună unde a greșit și să nu se mai repete, să nu dea drumul la vorbă necontrolat. Fiți siguri că nu mai greșește!
Nu-l forța să te mintă, pentru a ascunde unele lucruri, să nu fie certat de tine. Fă-l să vină către tine, să-ți ceară ajutorul, nu să fugă de tine! Când greșește ceva, cu voia sau fără voia lui, nu-l bălăcări! Ia-l cu vorbă bună, pune-l să-ți mărturisească tot și caută o cale de îndreptare, de rezolvare, nu pune gaz pe foc, că s-ar putea să-ți ia foc casa! Totul va fi bine!”.

Nuanțată și plină de învățăminte, pledoaria pe care o susține tanti Leana mai continuă preț de încă un minut ori două după care eroina feminină a acestui spectacol de idei, bune purtări, observații, sugestii și recomandări încheie, pe același ton calm, proteguitor, încrezător:
„Am ținut să spun toate astea, ca să audă și copiii și nepoții mei, că au viața înainte. Viața, de multe ori, o trăiești după cum ți-o faci” Mama și tata mi-au zis:
-    Bărbatul tu ți-l alegi, nu noi, ai mare grijă, să nu zbori ca cioara, din par în par!
-    Și l-am ales pentru o viață.”.

Aplauzele izbucnesc de la sine, mai puternice decât la nea Ion, care se vede nevoit să se ridice și să intervină din nou: „Eeeii, v-am spus eu că am femeie citită, NU consumă curentul degeaba, cu cititul.”
Schijele sarcastice țâșnesc pe dată, micuțe, incandescente, înroșite la focul inteligenței scăpărătoare și, desigur, eficiente: „A vorbit acum ca la plenara de partid, când vorbea despre morala comunistă!”.

După alte câteva detalii picante:
„Vine și Maria, un pic luată în goarnă, și zice: Spune, nea Ioane, cum era să mori sub mine…, hai spune… Toți au bulbucat ochii, se uitau și la nea Ion și la tanti Leana. Nea Ion se ridică și povestește cum a căzut Maria peste el cu târna de porumbi, când îi urca în pătul, că s-a rupt o treaptă din scară, iar el ținea de scară, să nu cadă Maria. Leana era în pătul, să prijoane târnele și n-avea cum să coboare, să-l scoată de sub Măria. (…) Ion iese de sub Maria și îi zice Lenii: De ce îl chemași  pe popa (n.n. prin telefon) și nu Salvarea? Avusei noroc cu sânii ei mari, că altfel eram mort, era să mă sufoc!”,
spre finalul capitolului, autorul ne pune în gardă:
„De acum, mai puține vești despre nea Ion. Vine toamna și trebuie să-și strângă recolta de pe câmp!” -,
după care își continuă demersul narativ printr-un buchet de versuri cu valențe de doină de jale, bocet și, finalmente, de Rugăciune:
„Să ne rugăm la Dumnezeu
Ca satul să NU piară,
Să ne aducă acasă copiii
Plecați prin lume și prin țară!
Că satul meu e îmbătrânit
Aproape pustiit,
Rar mai vezi pe uliți
Câte-un copil zburdând
Sau vreun cocoș cântând
În miez de noapte…
Nunți și botezuri
Nu s-au mai făcut
Lăuta-n sat n-a mai cântat
Demult,
Doar goarnele ne-au asurzit,
Petrecându-ne pe rând.
                   (…)
Ooo… Doamne, câtă putere ai,
Fă, Doamne, iar din satul meu
Un colțișor de Rai!
Stinge-mi, Doamne,
Focul ce mă arde,
Însănătoșește minți bolnave,
Că e atâta ură
Și dezbinare-n țară.
Mi-e frică, Doamne,
Satul să nu piară!”.

Imediat după aceste versuri turburătoare, Gheorghe Roșoga resimte nevoia de a interveni direct și a se destăinui, sub propria-i semnătură: ”De-ar fi să dau o definiție a sufletului meu, aș spune așa: Sufletul meu e o poezie, e cântec! E o poveste de dragoste și iubire, de bucurie, de dor, de jale! În sufletul meu, speranța nu moare niciodată! El nu se vaită când este lovit. E iertător și blând. Blândețea-i când zace-n foc mocnit, cu lacrima din doină mi-l alint. Sting jarul focului, să nu fie mistuit!”.

Pecetea din ceară roșie, fierbinte, topită în dorurile toate, o pune, pe acest hrisov din cartea Vorbe de duh, povestiri cu tâlc, Puiu Răducanu, care afirmă cu voce de stentor vâlcean: „Gheorghe Roșoga scrie cum respiră, respiră cum cântă. Cântecul său este o respirație profundă.”.

*
    Despre tronsonul cel mai cuprinzător din volumul pe care îl prezentăm: Bunicuța din drumul meu – care însumează 83 de pagini, având, după opinia noastră, rol de contrapunct, dar și de „buclă” de respiro între capitolul deja disecat de noi și cele ce vor urma, cu mult mai restrânse -, mă voi rezuma la a spicui din aserțiunile judicioase ale lui Mircea Pospai, ex-director al postului public de Radio România „Oltenia” Craiova, președinte în exercițiu al Filialei „Tudor Arghezi”, din Bănie, a Uniunii Ziariștilor Profesioniști: „de la întâlnirea în drum
 a autorului, cu o bunicuță - care i-a făcut cu mâna la Ia-mă nene -   se ajunge la o relație plină de omenie și respect reciproc și, mai departe, până la cunoașterea problemelor cu care se confruntă mii de oameni din țară, cărora copiii le sunt plecați departe, pentru o viață mai bună” ; „Povestirea Bunicuța din drumul meu se situează undeva între literatură și reportaj, dar sunt pasaje unde iese puternic la iveală talentul așezării cuvintelor în frază. (…) Foarte reușită mi se pare și secvența în care bătrâna, la cei 95 de ani ai ei, joacă și vântură fasolea, pe ritmurile muzicii de la pick-up. (…) Cartea este o ficțiune bine pusă la punct, gândită, structurată și prezentată după regulile literare. (…) Gheorghe Roșoga nu mai este doar cântărețul plaiurilor de pe Motru, ci și povestitorul acestor plaiuri.”.

*
    Sub titlul De-ale lui Gheorghe sunt consemnate – ca dintr-un jurnal intim ori caiet de creație – multiple, profunde și cel mai adesea răvășitoare sentințe, judecăți, maxime, vorbe de duh, caracterul gnomic al acestora fiind dincolo de orice îndoială. Iată câteva exemplificări:
„Noi îmbătrânim, dar gândul rămâne mereu tânăr. Se plimbă pe unde vrea el. Este expresia sufletului. Cu cântecul, mulți fac bani, dar artă – mai puțini.” ;
„Unicul îndreptățit să vadă lumea de sus este Dumnezeu. El este printre oameni, în sufletul tuturor!” :
„Numai iubirea îți încălzește sufletul și-ți dă trăirea!” ;
„Nu-l căuta pe Dumnezeu în afara ta. Nu-l aștepta să coboare din Ceruri. El este în fiecare dintre noi, în sufletul nostru curat, luminat de raza iubirii, în tot ceea ce facem bine, în iubire, bunătate, blândețe, mărinimie, în sacrificiul pentru aproapele tău, pentru țara ta, pentru neamul tău, pentru omenire!” ;
„Acolo unde este lumină, în suflet, este Dumnezeu!” ;
„Dacă vreți să trăiți în lumină, alegeți iubirea ! Iubirea e lumină, ura e întunericul!” .

Secvența aceasta (cu mult mai bogată decât spicuirile parcimonioase ale noastre) se încheie cu îndemnul  surâzător:
”Bună dimineața, prieteni dragi! Ce să vă mai spun? Mergem înainte, cu speranța în suflet că, după furtună, vine și vreme bună. Așteptăm, așteptăm cât mai avem puteri, să înlăturăm deznădejdea! Dumnezeu e bun și nu ne lasă din brațele lui!”.

Cireșele, Olănești, România cu cine mai e măritată? pot fi receptate și ca punte/ punți spre excelentele caligrame, tot trei la număr, cu care Gheorghe Roșoga își încheie volumul: Romică, Scrisoare deschisă către Satul meu natal și Strigarea peste Sat.


*
O  vorbă înțeleaptă ne învață că ideile mari plutesc în aerul fiecărei  epoci și își pun, pe nevăzute, pecetea asupra acesteia. Așa se întâmplă și acum, când titlul volumului deja tipărit al lui Gheorghe Roșoga rezonează cu acela al eseului abia publicat de Rodica Lăzărescu: Nevoia de povești cu tâlc - Revista FLACĂRA lui ADRIAN PĂUNESCU, anul XXIII, nr. 46 (1123), 24 noiembrie - 7 decembrie 2023, 16 pagini, 3 lei.
Distinsa hermeneută glosează pe marginea a două apariții editoriale de dată recentă, lansate la Târgul de carte Gaudeamus din București, în ultima decadă din noiembrie 2023.
Ne referim la: Amintirile fulgurante ale ultimului Capșist de Dinu Săraru, respectiv, la Dragobete sau „Banchetul” iubirii la români, apărută postum sub semnătura acad. Alexandru Surdu, gânditor „de formula unu”.
Nu rezistăm ispitei de a selecta un calup consistent din comentariul distinsei doamne Rodica Lăzărescu, din suavul motiv că afirmațiile domniei sale se potrivesc aproape până la identificare și cu universul prozei lui Gheorghe Roșoga:
„Reuniunea de Dragobete era un <<banchet>> filosofic, o adunare  << elevată>>  – cum o numea academicianul Surdu -, unde, la un pahar de << cocârț>> popesc, se depăna <<povestea iubirii la români>>, povestea Dragobetelui, cu care profesorului îi plăcea să se identifice metaforic. În  poveștile adunate în cărticica Dragobetelui, vorbește despre iubire, despre timp, despre <<caerul>> vremii, despre <<dreapta credință>> în care a fost crescut și <<care este cea mai desăvârșită formă a iubirii>>, despre <<dragostea de țară, de trecutul nației române, de obiceiuri și credințe>>, despre copilăria așezată în umbra cetății Brașovului și în lumina mamei, despre cărți, unele <<vechi>>, altele mai noi, despre <<aezii și homerii noștri>> naționali (Heliade-Rădulescu și Eminescu), despre Adevăr și Bine, despre dragobete și catharsis, despre Grădina Maicii Domnului și despre  <<comoara>> îngropată <<sub pomul din curte>>, în care prefațatorul deslușește <<tezaurul limbii, al poveștilor>> și al miturilor de demult. Dar și despre <<forțele dezlănțuite ale răului, care bântuie prin lume și, mai cu seamă, pe la noi, ce ar putea să ducă, lăsate în voia lor, la pieirea pentru totdeauna a sentimentului înălțător al iubirii, ca și a dreptei noastre credințe>>.”.

Exact acest univers – menit să declanșeze starea de trezvie, să cheme la mărturisirea și la manifestarea lui Dumnezeu, precum cântecul sec  de toacă din mânăstirile noastre multiseculare, sângerând  ca o rană proaspăt deschisă sub clar de Lună – se regăsește plenar în volumul, plin de taine, Vorbe de duh, povești cu tâlc al lui Gheorghe Roșoga, care, asemenea lui Dinu Săraru și Alexandru Surdu, scrie „pentru neuitare, dar mai ales pentru luare aminte – poveste și avertisment sau poveste-avertisment , <<despre vremuri bune și frumoase a căror amintire începe să se șteargă, și despre altele mai rele, pe care le-am lăsat să vină, uitând adesea că Bunul Dumnezeu, din cauza păcatelor și  a răutăților noastre, își poate întoarce oricând privirea de la noi, pentru o clipă, pentru mai multe, sau pentru totdeauna>>”.  

Rodica Lăzărescu își încheie demersul critic, atât de pertinentul său demers hermeneutic, prin două fraze absolut valabile și pentru cartea lui Gheorghe Roșoga:
„Poate nicicând nu a fost mai acută nevoia de luare-aminte, de băgare de seamă la covorul ce ni se trage, când mai delicat, când mai brutal, de sub picioare… Poate că nicicând nu a fost mai presantă nevoia de trecut, de credințe, de rădăcini… Nevoia de a aduce acasă Dragobetele.”.


*
Tezaurul de înțelepciune din volumul lui Gheorghe Roșoga – ca și acela din cărțile menționate ale lui Dinu Săraru și Alexandru Surdu - se cuvine să-l corelăm cu sentințele aproape disperate, cu semnalele de alarmă de altitudine civic-seismică lansate de președintele Academiei Române, istoricul Ioan-Aurel Pop (nu demult contaminat letal de asasinii năimiți - asasini ai liderilor adevărați și ai țărilor cu verticalitate, conștiință și dignitate națională):
„Să fim convinși că, dacă încă existăm ca popor și dacă n-am fost înghițiți de alții, cum au fost hunii, gepizii, avarii, pecenegii, cumanii - cine a mai auzit de popoarele astea astăzi?, s-au topit în alte popoare - (…), dacă noi am fost o punte în acest colț de Europă și de multe ori părerea noastră a contat… Iancu de Hunedoara, care era numit Valahul, cu dispreț, fiindcă era de neam românesc și familia avea moșie în Țara Românească, în județul Argeșului, la Corbii de Piatră, de unde vine corbul pe stemă, Iancu de Hunedoara a fost campion al Europei în lupta contra păgânătății (…), domnitorii noștri erau lăudați pentru că au luptat cu turcii și au răspândit Cuvântul Domnului în păgânătate, Papa  zicea că apără Republica Creștină și l-a declarat pe Ștefan cel Mare, singurul Domnitor ortodox, Atlet al lui Christos…, iar împăratul german voia să-l facă guvernator al Transilvaniei și Domn al Țării Românești, ca să reînvie Dacia, aia de odinioară, veche… Toate astea ar trebui din când în când să le avem în minte, să putem răspunde străinilor învățând limbile lor… Făcând asemenea lucruri, cumva ne binecuvântăm locul acesta în lume! … Dacă am ști să semănăm în mințile copiilor câteva dintre aceste realități, nu toate o dată, pe rând, am câștiga enorm. Haideți să le spunem copiilor noștri ce este neamul acesta. Să-i învățăm întâi datina. Să-i învățăm să deosebească florile. Am întâlnit student care nu știe ce-i frunza de stejar, care nu știe să deosebească un plop de un fag… Doamnelor și domnilor, nu mai trăim în mijlocul naturii, e adevărat, dar noi am fost legați de natură. Toate operele noastre literare sunt pline de denumiri de acest gen. Ce rău le-am pricinui copiilor dacă i-am învăța cum susură apa de izvor și de ce scrie Eminescu <<fiind băiet păduri cutreieram și mă culcam ades lângă izvor>> ”.  Haideți să-i învățăm toate astea! Vă mulțumesc.”.

*
*       *
Volumul Vorbe de duh, povestiri cu tâlc poate fi considerat o poartă către eternitatea Spiritului Olteniei.
Poartă monumentală, care asigură și transmite - la modul virtual, dar și al stării de extază, al vibrațiilor tămăduitoare întru Hristos -, transmite toate acestea de la bisericuțele, de la trainicele noastre bisericuțe de lemn, din Maramureș și Oltenia, până și sfidătoarei, dezlănțuitei Sagrada Familia, catedrala (hipnotizantă, însă supra-înzorzonată) din Barcelona a  celebrului arhitect vizionar spaniol Antoniu Gaudi.
Totodată cartea lui Gheorghe Roșoga este, realmente, un tezaur de bijuterii sfielnice ale Spiritului Olteniei întrupate din Jalea de a fi uitat că noi suntem Europa Veche.
Este o carte plină de evlavie.
Dumnezeu și-a dorit o asemenea carte.
Dumnezeu ne cere insistent să citim, cu maximă atenție, acest tom de înțelepciune și vibrație românească de cea mai pură esență.

*
Indiferent dacă a studiat sau dacă doar a lecturat scrierile de referință ale corifeilor prozei oltenești și, în genere, muntenești -, Gheorghe Roșoga este îndreptățit să calce cu semeție (ba, o și face!) pe urmele lui Ion Marin Iovescu și Romulus Cojocaru, renumitul avocat pro bono, din anii 80-90, al sărmanilor din Drobeta-Turnu Severin, unicul autor din literatura română contemporană al unei suite de patru romane: tetralogia Gura lumii, în care Venerabilul Cojocaru îi concurează pe așii prozei realiste românești: Nicolae Filimon, Ion Slavici, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, Camil Petrescu, G. Călinescu, D. R. Popescu ori realist-neoromantice și postmoderniste scrise de Marin Sorescu.
Originalitatea lui Gheorghe Roșoga este înfrățită cu aceea a lui Ion Marin Iovescu (Nuntă cu bucluc, O daravelă de proces, Oameni de geaba, Văcarul Bățăgui), pe care Eugen Lovinescu îl numea „un Creangă al Munteniei”, pornind de la „savuroasa încărcătură folclorică” a prozei lui Iovescu - născut la 6 august 1912, în comuna Spineni, județul Olt -, „o comoară de folclor și de umor”, „enciclopedie lexicală olteană”.   

Tangențierile narațiunilor lui Gheorghe Roșoga cu proza lui Romulus Cojocaru se regăsesc, printr-o fericită coincidență, în următoarele judecăți de valoare ale decanului de vârstă (90 de ani) al criticilor și istoricilor literari din România, universitarul craiovean Florea Firan, laureat al Academiei Române, sintetizate astfel: „se apropie de factura epică a lui D. R. Popescu prin viziunea rurală demitizantă, prin evitarea schematismului, a manierismului, prin bucuria debordantă a personajelor de a vorbi, printr-un întreg spectacol lingvistic.”.

*
Foarte expresive, dinamice, vii și grăitoare – aidoma unor metafore ontologice -  sunt zecile de ilustrații presărate în carte de graficianul Grigore Haidău, ca și fotografiile datorate chiar autorului cărții.

*
Pe de altă parte, nu avem cum să nu  facem o conexiune binevenită între volumul lui Gheorghe Roșoga și acela intitulat Scrisori din Mica Valahie, al altui mehedințean de fală, de mare fală: Nicolae Dan Fruntelată (n. în Bălăcița la 10.X. 1946 – d. în București, în noaptea de Rusalii 2021: 13.06).
Nicolae Dan Fruntelată se confesa, parcă siderat de o asemenea șansă: „Casa mea din Oltenia (…), casa mea de aer și de vis are patru stâlpi:
BRÂNCUȘI și ARGHEZI, gorjeni,
MARIN SORESCU din Bulzeștii Doljului,
și D. R. POPESCU – de la Dănceu, Mehedinți.
Aici mă simt întreg și adevărat. Stâlpilor ei le dedic acest poem: Doarme toamna pe umărul tău
pasăre fumurie,
singură și cântătoare
doarme toamna pe umărul tău,
Mică Valahie.”.

*
Parafrazându-l pe D. R. Popescu, afirmăm că - în sângele povestașului-autor al volumului Vorbe de duh, povestiri cu tâlc - a învins Gura Motrului.
Valahia Mică din Gura Motrului.
Adică spiritul Învățătorului Gheorghe Roșoga a învins, convertit în scriitor rafinat de povești care stau pe dunga unui mit!

Omul, Profesionistul și Patriotul Gheorghe Roșoga păstrează, înnobilează cu vibrații voievodale și perpetuează viguros, cât mai curată, Armonia cu DUMNEZEU, cu Duhul satului oltenesc – icoană vie a minții, inimii și sufletului Măriei Sale: Țăranul Român Dintotdeauna.


P. S. : Recitindu-mi de mai multe ori acest eseu (pentru corecturi, perieri stilistice, completări și revizuiri), am ajuns la concluzia că – fără să vreau – am respectat câteva criterii fundamentale formulate, cu autoritate incontestabilă, de doi maeștri ai specificului …eugenic: E. Coșeriu – recunoscut drept cel mai valoros lingvist al planetei din secolul XX -, respectiv,  Eugen Negrici – fondatorul și gladiatorul sisific întru impunerea instituției numite Expresivitatea Involuntară, ridicată la rangul dinastic de Știință inconfundabilă.  
Am ținut, grație unor impulsuri venite din subconștient, ca demersul meu critic să evidențieze, argumentat, structura de adâncime geodezică, profundă a volumului Vorbe de duh, povestiri cu tâlc.
Când l-am numit pe Gheorghe Roșoga artist AUTENTIC (ca rapsod și scriitor) am avut în vedere, înainte de toate, că acesta – artistul AUTENTIC – este acela care rămâne marcat și exprimă, prin limbaje specifice, experiențele/ expertizele lui de viață și de cunoaștere, înmagazinate de-a lungul deceniilor în structurile lui afective.
Din arsenalul unicului Eugen Negrici (pe care, spre norocul meu profesional și uman, l-am avut asistent universitar, în anii 70, la Facultatea de Filologie a Universității din Craiova, străluminată de spiritul decanului Al. Piru), am ținut să respect cu sfințenie, pe cât mi-a stat în puteri, jaloane cât se poate de clare, veritabile balize eclatante, pentru ghidarea decolărilor și aterizărilor, în condiții de maximă siguranță/ securitate, a aeronavelor pe timp de noapte:
1. În interpretare/ hermeneutică NU există criterii absolute, imuabile ;
2. Criticul literar este obligat să respecte legea receptării plurale/ plurivalente ;
3. Valorificarea forței operaționale a conceptului de EXPRESIVITATE INVOLUNTARĂ este, de asemenea, de la sine înțeleasă.
Cele precizate mai sus pot explica și de ce am făcut numeroase conexiuni în abordarea critică a volumului lui Gheorghe Roșoga și creații de referință, NU doar din domeniul literaturii, ci și al muzicii, arhitecturii, istoriei, etnografiei…