Roțile se învârt. Spre înainte. Totdeauna spre înainte. Asfaltul gri este acum întunecat. Lumina apare și dispare, pe măsură ce stâlpii de iluminat rămân în urma mașinii.
  E frig. Puținii trecători se grăbesc spre căldura caselor. Singur cu gândurile mele, mă îndrept spre parc. Acum o oră eram încă întins pe spate, cu mâna dreaptă sub cap, încercând să mă motivez.
 Acesta e punctul critic. Îl simt și îl știu. Cel mai greu e să te hotărăști. Corpul preferă căldura confortabilă a patului, iar somnul îți dă târcoale. De fiecare dată, mă înfrâng pe mine însumi. La început nu îmi reușea, dar repetiția m-a făcut ceea ce sunt acum.
 Ritualul e de fiecare dată același. Tricoul tehnic, pantofii sport și treningul negru. Indiferent cât de grea a fost ziua, alergarea îmi dă o stare de bine. Corpul secretă endorfine, iar gândurile aleargă odată cu mine.
 Mă bucur că pot să alerg. Asta mă ține în viață cu adevărat. E bine să ai un hobby. Cred că înlăuntrul nostru locuiesc mai multe energii care sunt în stare latentă majoritatea timpului. Iar dacă poți să accesezi măcar una din aceste energii, devii tu însuți o formă de energie.

  Parchez mașina în dreptul vechii clădiri a Tribunalului și mă îndrept spre malul apei. Câteva exerciții de încălzire, cronometrul pornit, căștile în urechi. Îmi place să alerg noaptea. Prefer singurătatea. Mă feresc de oameni.
 La naiba, a fost o zi grea astăzi! Închid ochii și încep să alerg. Două respirații pe nas, două expirații pe gură. Încet, îmi intru în ritm. Digul înalt împotriva inundațiilor, construit în anii ‘70 urmează meandrele râului.
  Sunt asemeni unui liliac ce își găsește drumul pe întuneric. La început, reușeam să parcurg așa câțiva zeci de metri. Acum pot alerga sute de metri cu ochii larg închiși.
 În surdină, muzica ambientală mă poartă dincolo de gânduri. Sunt una cu sunetul, sunt un strigăt viu ce aleargă. Deschid ochii. Mirosul de iarbă proaspăt cosită mă învăluie. Inspir, expir. Inspir, expir. Sunt un plămân care aleargă. Greierii țârâie intermitent. Îi aud, suprapuși pe fundalul muzicii, ce se revarsă din căști.
  Opresc muzica. Parcă e mai bine așa. Sunt una cu natura. Viață în mijlocul vieții. Siluetele arborilor rămân tot mai mult în urmă. Noaptea creează forme ciudate în afara și înlăuntrul nostru. Lumini și umbre. Temeri. Și plăcere...
  Neatent, mă împiedic de o piatră. Mă prăbușesc. Pentru o clipă parcă zbor, asemeni unei păsări. Întind mâinile spre înainte, pentru a atenua șocul. Apoi mă izbesc violent de pământ. Întuneric total.
 Liniște și întuneric. Oare așa e moartea? Nu îmi simt corpul. Apoi pare că mă înalț și mă văd întins pe jos. Într-o baltă de sânge. Serios? Atât? Dar mai am atât de multe de făcut...
 Nu vreau să plec! Nu încă!
 Timpul pare că și-a oprit curgerea. Deschid ochii. Sângerez abundent în zona capului. O lumină lăptoasă mă înconjoară, dar întunericul predomină. Unde mă aflu? Stâlpii de electricitate au dispărut. La fel băncile și arborii.
  Doar drumul asfaltat se întrezărește în fața mea. La dracu, asta îmi lipsea acum! Durerea de cap îmi reamintește că sunt viu. Încă. Mai mult chiar, gândesc! Trebuie să ajung la mașină! Trebuie!
 Pașii mei nesiguri încep să se înșiruie spre înainte. Stângul, dreptul, stângul, dreptul. În cadență. Ca în armată. Dar oare sunt pe drumul cel bun? O ceață densă, apărută de nicăieri, mă înconjoară. Parcă aș pluti. În urma mea se aud lătrături. Câini? De unde câini? Nici oameni nu erau. Doar greieri. Nu bag în seamă lătratul lor. Iubesc animalele, iar ele simt asta.
 Deodată, liniște...Îmi pot auzi bătăile inimii. Hmm, nu-mi place. Nu-mi place deloc. Broboanele de sudoare se transformă în sânge, iar sângele ce îmi curge din rană se transformă în apă.
 Ce este mai important pentru viață? Sângele, sau apa? Simt venind din spatele meu un val de căldură. O văpaie de foc în întunericul din jurul meu. Și din mine.
  Odată cu căldura, întunericul începe a se destrăma în spatele meu. E asemeni trecutului nostru, pe care îl putem vedea tot mai clar pe măsură ce ne îndepărtăm de el.
 O lumină palidă, ce crește tot mai mult. Ce ciudat! Mă îndrept spre întuneric, deși lumina ar trebui să fie destinația finală. Oare merg în direcția bună? Simțurile mele îmi spun că da.
 Un răget sparge liniștea locului. Pentru o secundă, inima mi se oprește. Apoi începe să pompeze din nou viață. Pământul se cutremură, iar zgomotul unor pași apăsați se aude tot mai aproape.
 Oare unde naiba o fi mașina? Nici măcar clădirea Tribunalului nu se vede. Nu se vede nici râul. Alerg. De fapt, cred că-mi trag dupa mine corpul rănit. Asta fac. Și cad din nou.
 Întâi apăru capul imens, cu un gât scurt, atașat unui corp masiv și o coadă puternică. Un animal de pradă din vremuri de mult apuse. Îl recunosc din documentare. E un T-rex. Un ce??? Mi se face pielea de găină. Mă târâi cu ultimele puteri. Mă ridic. Alerg. Alerg pentru viața mea. Pașii se apropie. Îi simt răsuflarea caldă de animal de pradă. Ochii îmi ies din orbite, ca și cum ar vrea să o ia înainte, asemeni ochilor melcilor. De fapt, asta și sunt. Un melc alergând să-și salveze viața.
 Gura mi-e deschisă în căutare de aer. Aer, mai mult aer! Aerul este viață! Și încă pot să respir.
 Liniștea se instală subit. Cum se poate? Întorc capul. Nimeni. Întuneric. Uffff.... Bătăile inimii mi s-au mai liniștit. Merg acum. De fapt, bâjbâi prin întuneric.
  -Dan! Treci la tablă! Hai, mai repede! Ce te uiți așa? Dacă nu știi lecția, voi avea eu grijă de tine semestrul ăsta.
 -Doamna dirigintă? Vocea venea de undeva de sus. Instant, mi se face frică. Și greață. Primii ani de liceu mă maturizaseră și m-au făcut să conștientizez lucruri pe care mintea și sufletul meu de (încă) copil le acceptau cu greu. Puritatea și inocența se izbeau violent de zidul gros al micimii profesorilor lipsiți de har și tact în a descoperi talentul fiecărui adolescent.
 -Cum naiba? Cum e posibil așa ceva? Mă doare rău stomacul. Un nod uriaș mi s-a pus în gât. Nu e real, nu e real, Dane. Trezește-te. Mă ciupesc de mâna stângă. Simt durerea.
  -Dar, Doamna, chiar am învățat. Vă rog să mă credeți. Doar că nu mai știu nimic acum. Parcă mi s-a pus o pânză neagră peste gânduri.
-Nu vreau să știu nimic, Dan! Minți cu nerușinare! Să vină unul din părinții tăi mâine la școală.
-Dar, Doamna...
-Nici o Doamna! Mâine să mă caute după ore, ai înțeles?
Mă uit în jurul meu. Ă?! Eu cu cine vorbesc? Am început să vorbesc singur? Nu mai sunt liceeannnnn!!!!, urlu din toate puterile. De ce ucideți visele, domnilor profesori? Și voi ați fost copii!
  Mă doare capul. Totul în jurul meu se învârte. Oare întunericul se poate roti? Opriți Pământul! Vreau să cobor!
 Nu mai vreau! Nu mai pot! Chiar nu mai pot! Nu mai...
 Mă prabușesc. Din nou. Timpul trece. Sau poate că a încremenit. Nu știu. Nu mai sunt sigur de nimic. E întuneric. Doamne, unde ești, Doamne? Nu sunt pregătit, Doamne...
 Aud voci și pași grăbiți. Miros de iarbă, de haine proaspăt spălate. Mi-e frică să deschid ochii... Cine știe ce mai apare? Dar fie! De ce ți-e frică nu scapi, spunea cineva.
  Ochii mei, mijiți la început, caută să se obișnuiască cu lumina. E ziuă! Daaa, chiar e ziuă! Mă doare îngrozitor capul. Cu mâna dreaptă îmi pipăi rana. Sânge închegat. Deci chiar am căzut. Stau în capul oaselor în mijlocul unui tufiș des.
  Mă bucur de lumină, de oameni, de iarbă, de mirosul de haine proaspăt spălate. Și e bine...
  -Scoală, bețivule, soarele-i sus pe cer! Buletin ai? Doi polițiști locali s-au proțăpit în fața mea, obturând lumina soarelui. Agent Burcea și agent Popescu!
  -Ăăă, un moment, vă rog! Scot buletinul din buzunarul tricoului și îl predau.
 -Știți, am căzut, le spun polițiștilor.
- Da, da, las’ că știm noi. Cât ai băut, mai știi?
- Dar nu am băut nimic!
- Zău așa! Ia suflă matale!
Mă supun și le fac pe plac domnilor polițiști.
-Bă, ăsta chiar nu a băut, zise cel înalt. Se uitară unul la altul mirați, neștiind ce să facă.
- Ăăă, v-ați lovit, domnule? Chemăm o ambulanță? spuse unul din ei, privind la rana mea de la cap.
- Nu, mulțumesc, sunt bine, spun.
- Sunteți sigur? făcu polițistul cu ochelari. Poftiți buletinul!
- Sunt bine, mulțumesc, îngaim eu.
- O zi bună să aveți, domnule! spuse cel înalt clătinând din cap.
  Se îndepărtară, uitându-se cu mirare peste umăr după câțiva metri.
 -Sper să nu ne facă probleme ăsta, Popescule!
-Taci mă, nu cobi, hai că trebuie să ajungem la sediu. Ne așteaptă șefu’!
 Zâmbesc. Mă ridic încet. Soarele strălucește. Și e bine. Îmi încălzește trupul și sufletul...
 Stângul, dreptul, stângul, dreptul, în cadență. E o dimineață frumoasă. La naiba, numai bună pentru o alergare.