„Toamna vieții” de Ica Gaftone este o colecție impresionantă de poezii, care marchează un moment de maturitate și introspecție profundă în viața autoarei. Publicată în 2023 de Editura eCreator din Baia Mare, această carte de poezie se distinge prin diversitatea tematică și stilistică, oferind cititorilor o experiență literară de neuitat.
Cuprinsul variat, ce include poezii cu titluri evocative precum „Picturi abstracte”, „Veniri și plecări”, „Secetă” sau „Toamna vieții”, sugerează o călătorie lirică intensă, în care autoarea își exprimă trăirile, gândurile și meditațiile asupra vieții, iubirii, naturii și existenței umane.
Doamna Ica Gaftone reușește să creeze armonie între formă și conținut, utilizând o varietate de forme poetice, de la vers liber la haiku, pentru a-și transmite mesajele.
Poemele sale sunt încărcate de simboluri și imagini puternice, care invită cititorul să se scufunde în universul său liric și să exploreze straturile de sens ascunse sub suprafața cuvintelor.
Un aspect remarcabil al acestei colecții este modul în care poeta abordează tema toamnei, nu doar ca anotimp, ci și ca metaforă a trecerii timpului și a transformărilor vieții. „Toamna vieții” devine astfel un simbol al maturizării, al bilanțului existențial și al înțelepciunii dobândite în urma experiențelor acumulate.

Poeta Ica Gaftone își etalează măiestria lirică și în poemele cu tematică socială și umană, cum ar fi „Oamenii-s cum sunt”, „Iubesc acest popor” sau „Neînfricați luptători.”
Prin acestea, autoarea se dovedește a fi un observator atent al realității, un critic al viciilor societății și un apărător al valorilor umane.
Când îmbrățișăm arta poeziei, lăsăm emoțiile și gândurile noastre să se reverse delicat pe foaia albă de hârtie sau în spațiul digital al unui document Word, împărtășind astfel o fărâmă din esența noastră sufletească. Am selectat din vâltoarea de trăiri și reflexii interioare ale poetei două teme complexe, pe care le studiez și le cercetez în toată diversitatea lor, așa cum le înțeleg și le resimt eu: misterul nesfârșit al timpului și figura emblematică a copacului.
„Un fir de nisip/Înmulțit cu mii de secunde/ Prin clepsidra vremii trecând/ Merge liniștit, spre niciunde /Poate albie râului fi /Sau urca spre zări, formând nori/ Poate case înalte zidi /Sau cădea pe pământ, îmbelșugate ploi /Adunat mult prea mult/ În deșert, loc arid /Peste veac, depunându-se în timp /Vremurile în clepsidre îl prind” (Timp).
Poezia „Timp” se prezintă ca o meditație intensă pe tema trecerii neîncetate a timpului și a impactului său asupra naturii și a creației umane.
Tema centrală a poeziei este efemeritatea și transformarea continuă a timpului, pe care autoarea o ilustrează prin intermediul imaginilor și a simbolurilor.
În primul catren, timpul este reprezentat printr-un ,,fir de nisip”, care, înmulțit cu ,,mii de secunde”, trece prin ,,clepsidra vremii” spre un destinație nedefinită, ,,niciunde.”
Alegoria firului de nisip ilustrează fragilitatea și caracterul finit al momentelor în fluxul timpului, în timp ce clepsidra servește ca simbol al măsurării neîncetate și inevitabile a timpului.
Al doilea catren extinde reflecția asupra timpului, sondând posibilitățile transformării acestuia în diferite elemente ale naturii și ale lumii construite de om.
Timpul poate deveni ,,albie râului”, ,,nor”, ,,case înalte” sau ,,ploi îmbelșugate.”
Aceste imagini sugerează că timpul este o forță creatoare și transformatoare, capabilă să modeleze lumea în jurul său în forme diverse.
În ultimul catren, timpul este acumulat într-un ,,loc arid”, deșertul, simbolizând acumularea experiențelor și a momentelor trecute.
Totuși, acest timp acumulat nu este inactiv; el continuă să se depună ,,peste veac”, contribuind la transformarea continuă a lumii. ,,Vremurile în clepsidre îl prind” subliniază ideea că timpul este în permanență capturat și măsurat, dar, în același timp, el este o forță neoprită, care modelează neîncetat realitatea.
În concluzie, poezia ,,Timp” oferă o cugetare filozofică asupra naturii timpului, ilustrându-i caracterul efemer, transformator și neîncetat.
Prin utilizarea imaginilor din natură și a simbolurilor, poeta meditează asupra modurilor în care timpul modelează lumea și asupra inevitabilității trecerii sale.
„Copacul pe care vântul îl îndoaie/ Pân’ la pământ prin ploaie/ Este mai viu decât omul/ Care suferă-n a sa odaie/ Ce topindu-se de dorul/ Unui suflet, o face precum ceara/ Cea din Sfânta lumânare/ De singurătatea-i mare/ În mijloc de mulțime este/ Dar singur tot mereu/ Își creează, o a lui poveste/ Pe care v-o spun chiar acum eu/ Eu, ce ascult mereu copacii/ Vântu-mi aduce glasul lor/ Ei sunt mai frați decât ortacii/ Ce locuiesc în casele de confort/ Bătuți mereu de vânt și ploi/ Și de tot felul de nevoi/ Singuri se nasc și singuri mor/ Lăsând în urmă toate și un dor/ Dorurile multe ce nu au trăit/ Și nu s-au aplecat pân’ la pământ/ Precum copacul care... e mai om/ Decât sunt mulți... ce multă vreme au iubit/ S-au desfrunzit şi au murit/ Făcând pământului veșmânt” (Copacul pe care...).
Poezia abordează tema suferinței umane și a rezistenței naturii, folosind copacul ca simbol central. Copacul este personificat și comparat cu omul, evidențiind diferențele în modul în care fiecare reacționează în fața adversităților.
Copacul este prezentat ca fiind capabil să îndure forța vântului și a ploii, îndoindu-se până la pământ, dar rămânând viu.
Acesta simbolizează capacitatea naturii de a rezista și de a supraviețui în fața dificultăților, demonstrând o forță interioară și o flexibilitate pe care omul nu o are.
În contrast, omul este descris ca suferind în singurătatea sa, topindu-se de dor și comparat cu ceara unei lumânări sfinte.
Aici, ceara devine un simbol al vulnerabilității și al pierderii de sine în fața dorului și a singurătății.
Omul, chiar și în mijlocul mulțimii, rămâne singur, creându-și propria poveste de viață, plină de suferință.
În timp ce copacii, bătuți de vânt și ploi, rămân uniți cu natura și își acceptă soarta, omul se retrage în propria lume, îndepărtându-se de realitate.
Poeta se identifică cu copacii, ascultându-le poveștile aduse de vânt.
Copacii sunt prezentați ca fiind mai frați decât oamenii, sugerând o legătură mai adâncă și mai autentică cu natura decât cu societatea.
Poezia se încheie cu o meditație asupra morții, arătând că, deși copacii mor singuri, ei lasă în urmă o moștenire - dorurile lor nerealizate și pământul fertilizat de existența lor.
Omul, pe de altă parte, rămâne captiv în suferința sa, neînțelegând lecția de viață și de moarte pe care copacul o oferă.
În esență, simbolistica unui copac în această poezie servește ca şi comentariu asupra puterii interioare și a capacității de a rezista în fața adversității, în contrast cu fragilitatea și izolarea umană.
Copacul devine un simbol al forței, rezilienței și acceptării, în timp ce omul rămâne prins în suferința sa, incapabil să înțeleagă și să îmbrățișeze ciclul vieții și al morții.
Citind și celelalte creații lirice ale doamnei Ica Gaftone, aș îndrăzni să afirm că esența ființei sale emană o soliditate comparabilă cu cea a unui copac impunător, plin de vigoare și statornicie.
În concluzie, „Toamna vieții” de Ica Gaftone este o operă literară elaborată și riguroasă, care atinge corzile sensibile ale ființei și invită la contemplație și analiză. Este o carte care merită să fie citită și aprofundată, descoperindu-i, cu fiecare lectură, noi straturi de semnificație și splendoare.