despre “Toamna vieţii” de Ica Gaftone
Am citit fiecare cuvȃnt scris de Ica Gaftone, ṣi-am ezitat să scriu această recenzie, dar pȃnă la urmă a triumfat intenţia de a-i fi de ajutor ṣi de sfat bun poetei, fiindcă am constatat că simte nevoia de a-ṣi mărturisi trăirea lăuntrică prin scris.
Pentru a-ṣi salva destinul de poetă, ar trebui să asimileze tehnica poetică de bază pentru: elegie, idilă, pastel, baladă ṣ.a ṣi să se abţină de la ideea că poate realiza haiku-uri, fiindcă kaiku-ul este un tristih special cu 17 silabe (nu mai multe, nu mai puţine), repartizate pe 3 versuri, după cum urmează:
- primul vers – 5 silabe,
- al doilea vers – 7 silabe
- al treilea vers – 5 silabe
iar acesta trebuie, musai, să conţină cel puţin un cuvȃnt care să aibă legătură cu anotimpul în care a fost scris.
Ḯi propunem pe tema aleasă de dumneaei : “A toamnei vȃrstă / Ca nouă primăvară / Trăind amintiri”.
Balansează (chiar dacă stȃngaci) între Octavian Paler şi Edith Piaf în “Fără păreri de rău” (“Timpul trece, tot mereu / ce am făcut nu-mi pare rău / îmi pare mai mult / rău de ce nu am făcut”).
Senzaţia de abandon o resimte precum călătorul fără itinerar (ea sugerând că firea îi este itinerantă) în căutarea sortitului (“Parcă suntem călători / prin părăsite gări”).
Rămâne la îndemâna hazardului, ca frunza-n vânt (“Biet om ca o frunză tremuri / Trecând prin vreme şi prin vremuri”) pentru circumstanţele care rămân captive vremurilor prezente.
Îşi caută steaua ca marinarul rătăcit lumina farului, spre a-şi asigura drumul spre frumuseţea vieţii (“Steluţă norocoasă / îţi spun: fără de tine / viaţa nu-i frumoasă”).
La porţile sufletului (ne sugerează în “Porţi de suflet”) trebuie să te prezinţi cuviincios, respectuos şi pios, cu sinceritate, fiindcă numai aşa îţi poţi găsi tovarăş de viaţă. O sfătuim să nu caute un suflet “locuit” ci unul care-i aştepta prezenţa (compania) şi care nu-i uzat de alte bătălii, chiar dacă-i încă viguros (“…căldura-ţi dăruind / să-l dezmorţeşti în cazul care / de multe lupte cu duşmanii, nu e vlăguit”).
Este aproape argheziană (“de ce-aşi fi trist când toamna vieţii mi-e frumoasă”) în optimismul cu care-şi înţelege toamna vieţii (“chiar de la tâmple apăreaţi-vor ghiocei”) ştiind că amintirile frumoase îi vor încălzi iarna inevitabilă.
Cam evident epigonismul în “Toate trec” (“Vremea trece / vremea vine” – Mihai Eminescu) dar poeta cred că îşi doreşte să ne explice că fiecare lucru are avers şi revers (la figurat, bineînţeles).
Timpul interpretat ca o exactă curgere a minutului prin gâtul clepsidrei pe care îl înţelege ca fiind sortit până la urmă să fie martorul clipelor adunate în veacuri.
Sesizează corect că-n noi coexistă şi tinereţea şi bătrâneţea, pe care le manifestăm (conjunctural) funcţie de momentul trăirii emoţiei lăuntrice (“Suntem şi tineri şi bătrâni / uneori, în acelaşi timp”).
Are idee interesantă că nu plapuma-i de vină că dormi chircit (“Nu te întinde mai mult decât ţi-e plapuma … / stau tot covrig, tot în acelaşi pat / şi cu nimic nu-s mai bogat / şi nu-i deloc aşa cum ziseră avarii”).
Fără a avea stofă de “activist cultural” face îndemn la conservarea şi transmiterea culturii din generaţie în generaţie (“datoria mea este / să dau din ea, urmaşilor tribute”) înţelegând că aceasta-i mai mult decât o datorie de onoare (“Datori suntem să ducem, mai departe / cultura, ţara întreagă cum ne-au dat / acei ce viaţa şi-o sacrificară / pentru ca noi s-avem o ţară”).
Problema dogmei o abordează corect ca adevăr absolut, dar comentariile ulterioare sunt puerile mai ales că fărâma de dumnezeire din fiecare individ nu transpare direct, fotografic.
Faptul că problemele generale ale omului o preocupă este lăudabil, chiar dacă are nevoie de insomnie ca să gândească: “De nesomn, meditez și gândesc”
“Târziu în noapte, dar nu am somn / de un timp , nu prea pot să adorm / de vină cine o fi ?... nu știu / poate o fi a toamnei astenie / ori faptul că sunt viu // uneori nu prea pot să fac nimic / ṣi alte ori mă simt atât de mic / în lumea asta, mult prea mare / parcă n- am loc şi parcă fiecare // e-nscris întro întrecere / mai mult, o competiție / e despre cine, ce și cum / ce a făcut până acum / ca un bilanț contabil, la o margine de drum // e despre care și cât în viață a realizat / sau cât e de sărac sau de bogat / copii câți ai și cât sunt de deștepți ori frumoși // acei ce au mai puțin / din ecuație sunt scoși / ṣi marginalizați, nicidecum ajutați / s-ajungă precum ceilalti frați // e trist, dar lumea, asta e / nu-i e nici unuia familie / în loc s-ajute, critic / ṣi de ar putea, ți-ar pune piedică // lipsește un pic de bunătate / ṣi mai mult dragostea de frate / aproapelui sprijin săi fi / orice nevoie ar avea, de poți și știi”.
Noi considerăm că faptul că există o determină să cugete şi atunci ne bucurăm că Descartes mai face prozeliţi (“cogito, ergo sum” - René Descartes – “cuget, deci exist”).
Încearcă asemenea lui Esenin, Coşbuc ş.a. genul epistolar (“Scrisoare, mamei”) spre a-şi exprima emoţiile, stările, părerile, regretele şi intenţiile faţă de mamă.
Deşi răutatea semenilor îi provoacă suferinţă, poeta este generoasă, şi pune chestiunea pe seama inconştienţei acestora şi nu neapărat pe seama intenţiei, ştiind că pentru mântuirea şi îndreptarea ”păcătoşilor” Domnul Iisus s-a lăsat crucificat spre a lăsa pildă de generozitate şi reflexie.
Îşi mărturiseşte iubirea în mod partizan pentru năsăudeni, amintind de oamenii mari care s-au născut pe acele meleaguri.
Se întreabă naiv “cum ar fi fost” de n-ar exista natura înconjurătoare cu toate frumuseţile ei şi nu-şi poate răspunde fiindcă neexistând cele despre care face referire, n-ar exista nici ea, şi atunci n-ar avea cine să înţeleagă pustiul.
Versifică duios în frumosul stil popular în “Dorul”- “Foaie verde de mohor / cine-n lume n-are dor / de căsuţa părintească / de muşcata din fereastră // dor de sufletul iubit / ce-i prin lume rătăcit” arătându-ne latura ei sensibilă.
Separă iubirea (pe care-o strigă) de ideea de confort (“iubirea nebuni să ne-o strigăm / să nu ţinem cont de cine ne vede / că nu banul e stăpânul lumii, o să le demonstrăm”) şi se întrebă de câtă iubire a văzut natura (“de-ar putea povesti natura / câte poveşti de iubire a văzut”) unde toate există şi se întâmplă spre a ne stârni sentimentul de dragoste ṣi pretind că are dreptate când pretinde că fericirea îţi dă mai multă căldură decât plapuma.
Între drumurile fireşti ale vieţii (dus-întors) mereu se întoarce (ca dintr-o vale a plângerii) îmbogăţită cu încă o toamnă, dar cu plusul de înţelepciune de-a nu rămâne zăvorâtă în gânduri inutile (“să nu rămân zăvorâtă în gânduri / ce nu-mi aduc niciun folos”).
Visează la eroul salvator al ideii de neam (de patrie) menit să împiedice jaful pus la cale de hoţii care vor să vândă toate resursele ţării, prostindu-ne cu iluzii.
Cântă satul natal şi ambianţa lui înţelegând corect vremurile când nevoia pentru un trai mai bun îi face pe tineri să plece în pribegie să-şi facă un rost, ca mai apoi să se întoarcă spre a-şi vindeca dorul de locul natal (“aşteptând copii de prin ţări străine / unde soarta i-a dus să-şi facă un rost / să se întoarcă şi să le fie bine / să nu mai ducă dorul de sătucul nost’ “).
Are nevoie ca orice om de echilibru, de armonie, de frumos, de un partener cu care să se împartă şi să împartă toate binefacerile dorite.
Are speranţe de bine, şi dorinţe de-a face parte dintr-o lume cu valenţe intelectuale validate (“cât încă vii mai suntem / nu nişte oase, prin nişte morminte // s-aducem cultura la rangul / ce i se cuvine”).
Simte nevoia în “Cugetare de seară” să spună ce simte atunci când trebuie să facă ceva şi atunci versifică. Când trebuie să se culce, vrea să o facă însoţită de îngerii păzitori, asigurându-şi în felul acesta un somn lipsit de vise urâte iar cugetul liniştit de somnul odihnitor să-i ofere soluţii potrivite pentru supărările zilei.
Se apropie în gȃnd de evanghelistul Matei: “Ajunge zilei răutatea ei”- Matei 6:34.
Puternic ataşată de satul natal, refuză orice îndepărtare de melagurile pe care a văzut lumina vieţii, în ciuda tuturor presiunilor pe care răii din preajmă le fac (“Nu voi pleca nici când de aici / chiar dacă unii suflet negru au / de-s puşi pe harţă, parcă-s pe arşici / şi cu sau fără de motiv, în mine dau”).
Simte că timpul când trece ne validează faptele şi emoţiile, parcă încercând să ne facă mai buni şi mai generoşi, vindecându-ne de avariţie, cu leacul cel mai de preţ care-i “Dragostea”, dar în sensul în care-o înţelege Sf.Apostol Pavel în 1Corinteni 13:13 (“deci poate unul din leacuri, e iubirea / întru spirit şi suflet, nu cea de trup / poate asta ne e din născare menirea”).
Este bântuită de interogaţia shakespeariană “a fi, sau a nu fi” şi îşi doreşte să fie o enigmă pe care cineva menit să vină să o dezlege (“să fie dezlegată / de cineva rezolvată”) ca într-un sfârşit, împreună, să împartă un viitor comun (“un viitor împreună croind / noaptea Ursa Mare şi Mică privind”).
Micile bucurii le trăieşte înconjurată de ambianţa spaţiului pe care-l locuieşte, unde tot ce-i viu îi arată dragoste, lucru pe care-l apreciază mai mult decât orice avuţie.
Natura care în splendoarea ei este mai preţioasă şi îi da “motivul de a trăi” fiindcă este mai valoroasă decât toate bunurile material (“iubeşte deci natura / căci ea pe toţi ne ţine / şi e mult mai valoroasă / decât să ai bani, maşini sau vile”).
Acceptă şi provocări la bătălii absurde ca cele ale lui don Quijote (bătaia cu morile de vânt) dar cu vorbe şi stihuri transformate în lance, în cupe cu vin vechi fiindcă realizează că marea alergare după averi nu i-a folosit (“Doar cucerirea de pământuri şi averi / nu înţeleg de ce, căci toate-s efemere”).
Are regretul neîmplinirii, când cu sinceritate ne mărturiseşte că şi-ar fi dorit mai mult ştiind că ar fi meritat mai mult şi de aceea nu abandonează lupta (fiind dispusă să o ducă până la 90 de ani) îndemnându-se: “Să lupţi / să mi te înfrupţi / pân la final (vreo 90) din viaţa asta / că meriţi tot cei bun, frumos / cum îţi prezise demult Astra”.
Îşi doreşte fericire cu condiţia să fie lăsată în pace măcar “vreo 40 de ani” să-şi cultive ogorul (“să mai cultiv al meu ogor”) parcă dorind să ne convingă că “Semănătorismul” (curentul) încă-i valabil şi mai are boemii lui, ştiindu-se capabilă (la figurat, bineînţeles) să construiască un mare zid (ca cel) chinezesc sau o splendoare de TAJ MAHAL (rarisim templu al iubirii).
Are obsesia peronului menit să fie loc de întȃlnire pentru urcatul într-un tren (care-i viaţa) unde cei doi îmbrăţiṣaţi să înceapă călătoria prin existenţa lor comună (“Ca un peron de gară // ce veṣnic ne aṣteaptă / să ne urcăm în tren / îmbrăţiṣaţi, în ṣoaptă / să mergem în tandem”).
Ḯn “Tristeţe de toamnă” poeta se îndeamnă (naiv) să înţeleagă rolul benefic al covorului de frunze, ṣi că întomnarea poate fi asumată ca experienţă prin care să aṣtepte viitorul în care să culeagă “picul de frumos”.
Ḯn “Suflet” într-o suită interesantă (“Luminos / voios / fericit / chinuit / rătăcit / regăsit / încuiat / dezgheţat / zvăpăiat / împăcat”) pare să fi găsit cheia către un echilibru care poate genera fericire ṣi atunci doineṣte (“De dor / de drag / de alint / o doină cȃnt // Soarelui de răsărit / Domnului, că ne-a trezit / naturii, că daruri ne-a oferit / vieţii, că nu ne-a părăsit”).
Se împacă cu greu cu ideea de orfană, cȃnd singurătatea i se pare ca fiind un drum străbătut fără încălţări pe-o cale pavată cu spini (“Desculţă merg…”).
Ḯnserarea personală ṣi singurătatea pe care ne-o sugerează (“Cerul înourat e acoperit parcă de un clop / cernit, iar în a mea casă, doar eu…”) îi este marcată, parcă funest de cȃntecul cucuvelei.
Are nostalgii puternice legate de absenţa iubitului care la plecare i-a iscat un gol greu de suportat (“Inima mi-ai furat ṣi ai pus-o în piept la tine // iar locul gol în care a fost, mă doare / mă perpelesc, nu pot să dorm ṣi merg / precum un somnambul, prin locurile care / mergeam noi doi de mȃnă, uitat-ai oare? / acum iubita mea, pe urmele-ţi-alerg”).
Are comunicări speciale cu natura ṣi-n special cu arborii care-s pentru poetă oneṣti în comparaţie cu ortacii (“Eu ce ascult mereu copacii / vȃntul mi-aduce glasul lor / ei sunt mai fraţi decȃt ortacii / ce locuiesc în casele de confort”) care-s înstrăinaţi de îmbuibare ṣi confort.
Lucrarea zilnică a lui Dumnezeu o primeṣte cu multă curăţenie sufletească, pentru a primi ṣi ea colţul cuvenit de intimitate (“Ḯn sufletu-mi păstrez doar bunătatea / iar răul, la o parte-l dau / din jur, doar frumuseţea sufletească / ṣi a naturii zilnică minune iau // vreau sufletu-mi curat să fie / neatacat de răul cei în jur / iar soarele să-mi lumineze mie / un colt al meu de lume, sub o cupola cu abajur”) ṣi de aceea nu uită să mulţumească.
Deṣi apăsată de toamna vieţii, se adaptează ṣi “iubeṣte tomnatec / ca ṣi vinul bun / visul aromatic / care-i cel mai bun” fiindcă este temeinică în pasiune cȃnd aṣteaptă un Făt-frumos (“Focul, nu-i de paie / ci e potolit / aṣteaptă cuminte-n odaie / un…Făt-frumos mult dorit”).
Dacă tot încurajăm poezia, merită să-l cităm pe Ioanid Romanescu “Trăiască poezia ṣi marii visători”.