traducere de Adela Iancu
Accentuînd acestea, pipăi în buzunarul sacoului sport, găsi un bilet verde de tramvai, apoi impulsionată de reuşită îl citi silabisind şi, lejer, îl aruncă pe masă.
- Zece mărci daici, pe zi, nemţeşti, plus pileala. Da’ numa pentru un domn aşa mişto ca tine. Zi-mi tăt ce vrei, văd că eşti mai degrabă-n pălăvrăgeală, io pe de altă parte voiesc să aflu ceva fix despre trebile mele, avînd în sufleţelu-mi că de prea multă vreme împărţim coșmaruri şi fleacuri în jurul găurilor mele. Mai negocien şi chestii de-astea, da’ să ai consideraţie faţă de persoana mea prepoderent inocentistă în cauza ta, şi pentru aşamaideparte, cum se zice p-aici. După o pauză mică:
- Am mai avut d-asta, un relativ chelbos, minten trei zile de ieri, a zis că nu ştiu ce, şi încă ceva foarte ezoterics, aşa a zis, comerciant de suflete de-aiurea, cam aşa ceva, şi încă şi aia că Ierusalim, da’ n-am putut să-l cred că atîta era de zăpăcit de cap, şi l-o adus trenu’ ca pe tine, scuze, cum că i s-o stricat maşina, adică e un fel de turboumblăreţ, - în schimb tu gîndeşti bine şi atîtea nume cunoşti, zii liniştit şi frumos, în străineză ca-nainte: notrédamméé şi voltairéé, şi d-astea, eu pe de altă parte te duc între plăpumile mele, că mult am mai stat aci şi ne-or arunca afară cu pizdă şi-adidaşi cu tot dacă nu-l cunoşti pe şef şi nu comanzi cîte ceva. Asta se cam cheamă punct. Da’ poate că pe tine nu te punctează, că am mai văzut eu d-astea! Că nu-s totdeauna duminici şi ore de-nchidere.
Fidelius a comandat un rînd de vodcă cu bere, cu asta au şi trecut de faza cu punctul, confirmare a simpatiei vizibile a chelnerului, acesta le aduse şi cafea şi cu zîmbetu-i ştirb întrebă: - Tren goz sau comming? – între timp făcu un semn discret, - toaleta down, underground, absolut ficking.
Restul i l-a dat în prezervative şi şi-a vînturat pe la nas bancnotele.
Asta i-a plăcut lui Fidelius, cu siguranţă i-a plăcut încrederea direcţionată spre el. A considerat important să-şi manifeste consideraţia şi-ntrun mod palpabil.
- Cunoşti oraşul? – întrebă repezit, apoi şi-a dat imediat seama, că în faţa gării e o prostie să-ntrebi lucruri concrete.
- Vai ce nebunatic eşti, mă drăgălaş chelişor, ţie acuma mai la fix pizdă sau oraş îţi trebuie? Eşti de-a dreptul tîmpit pe gratis, mă deşteptule.
Zii aşa, Adela, cît de tare, nu cumva să-nţeleg aiurea, şi am şi plecat sub plapuma mea. Şi ce mai vrei, numa’ ia odată pileala aia, ca să-ţi aperi interesele, dacă chiar acu’ vrei să mergem, da’ şi dacă mai tîrziu, şi atunci. Şi zece doicimark pe zi în avans, aci ni, în mînuţă, ca să fim şi serioşi. Cine ne stă în cale, săru-mîna, şi-atît, îi scot ochii, înţelegi, că-mi eşti simpatic, mîncaţi-aş? Tare, ca să zic sincer!... mulţam fain! Te ador, ţucurelule! Şi taman atît, zece doicimark fară negociere! Asta-mi spun acum notredammele instinctelor mele şi volterimilor mele şi ale sufletului, aşa cum am vorbitără adineaori... – Şi să ne iubim unii pe alţii, măi chelule! Pentru treburi extra încă o doicimarcă pe oră, căci extra e extra, aşa-i că mă-înţelegeţi? Doăzeişipatru pe zi îi douăzecişipatru.
- Doişpe?
- Îmi place matematica ta! Pe mine din asta mereu m-au picat, dar totuşi pe atît mi-o crescut ţîţele şi pizda pe cît le vezi. – Aşa-i măi deşteptule? Gîndăcelul meu, garanţie nu este, asta-i, că am căpătat vreo două fix în moacă săptămîna trecută, şi doftorii pe ambulanţă, restul e riscu tău, cu ajutorul cwlui de sus, apăi bagă mare. Dacă nu, atunci atîta-i, atunci tu eşti luzărul, eu şi-aşa îmi fac mendrele absolut pe gratis! Capito?
Aşa să m-ajute Franz Iosif.
Bun loc – constată Fidelius.
Cînd cunoscu Ka-ul, nu era încă Fidelius. Adică nu ştia el că e Fidelius, dar toţi îl ştiau.
Nu era cum să nu-l cunoască, căci era aproape ca şi-acasă, în sensul adevărat al cuvîntului. S-a plimbat dintr-un colţ într-altul al străzii, l-au salutat şi el a salutat la rîndu-i, după care s-a întors, între timp a fumat două ţigări jumate şi totul a reînceput.
A continuat pe o altă stradă, cam acelaşi lucru.
Uneori îl acostau: - Ce zici mă de vremea asta de rahat? – Zii odată ceva! sau: chiar, încă te doare genunchiul?
Căci mai erau dintr-ăia care ştiau – doar aşa, colateral – că odată, cîndva, i se fracturase genunchiul, într-o zi nenorocită, uscată şi nevinovată de iulie, în drum spre casă, coborînd de pe un trotuar şi s-ar putea să nici nu-l fi durut de-a-n pulea, dar cel puţin a fost despre ce să se vorbească şi îi pica bine dacă cineva întreba ceva cu rost.
Odată l-au întrebat chiar şi dacă are pricepere să cînte din fluier, aşa, aiurea, cîntece în C-moll. Sau poate valsuri, chiar şansonete din Aix-en-Provence...
- Păi, da!
S-a întîmplat, de exemplu, faţă-n faţă cu X, cu care se putea merge imediat la o bere, căci trebuie să fi avut nişte probleme mari, asta puteai deduce şi din colţul ochiului cu conjunctivită. Şi din dorul de-a bea bere.
În cazuri dintr-ăstea trebuia să aibă atîta timp liber, prezenţă şi-ncredere-n sine, încît să meargă la bere cu X, care se pare că avea tot ceva probleme mari.
Odată se-ntîmplase să cumpere un ceas de mînă, un veritabil ceas cu coarţ.
Acest ceas era aşa cum erau pe-atunci ceasurile cu cuarţ, de manevrat cu două mîini, chiar bimanual, şi nicidecum ieftin, şi cu capacul roşiatic ca învelişul unui studiu romantic pentru pian, dar arăta bine dacă din cînd în cînd îşi sufleca mîneca cămăşii sau a hainei, şi după cîntăreală îndelungă şoptea: scuze, gagiilor, pentru Dumnezeu, e aproape şase fără un sfert!
- Pentru Dumnezeu! Trebe să mă întîlnesc cu Blasius, ştiţi voi, cu poetu’ ...
În situaţii dintr-astea toată lumea dădea din cap cu înţelegere, nu necesita explicaţii, şi nici întrebări, ceasul de mînă le ştia pe-ale lui.
Blasius, cu certitudine, şi bine-nţeles Blasius...
Pe unele turnuri de biserică aproape de opt decenii, doar la sferturi sau trei sferturi s-a pictat arătătorul, cînd cu pensula, cînd cu idealuri, pentru cele mai noi niciodată nu au proiectat scula măsurării timpului, fiindcă timp tot nu exista, şi clopotele numai la-nmormîntările şi aducerea-mpreună a celor importanţi se bălăngăneau, eventual cînd tovarăşul clopotar primea în dar de Crăciun un ceas deşteptător din partea oficiului mistic, ca să nu care cumva să greşească dangătul de-amiază, darul oficial papal al Princepsului Johannes de Hunedoara, drept laudă pentru victoria de la Beograd, unde ienicerii şi spahii lui Mohamed al II-lea e deja bine ştiut că au luat muie.
Însă Blasius, cu o jumătate de oră întîrziere, asta fiind din perspectiva turnurilor cu ceas arătător considerat drept punctual, şi a spionaşilor crezuţi înşelaţi cu creştinesc mitgefühl, şoptind, şi-a dezvăluit cele mai noi teze despre criza armoniei de după păduri şi veşnica rămînere în urmă a intelectualităţii în asumarea responsabilităţii la adresa muncitorilor unei anumitei fabrici de încălţăminte de vară, referindu-se la dilematica impulsivă, cu privire la numerotarea predestinat pară şi impară a perechilor de pantofi sau a orice altceva. Pe urmă, în comparaţie cu dimensiunile-i corporale serioase, necrezut de repede îl înghiţi ceaţa de nemăsurat în convenţionalisme...
Apoi pe astea se putea scărpina, plescăi, suge săptămîni şi luni. Totdeauna a găsit ceva de lucru cel care căuta, gîndindu-se din cînd în cînd în liniştita-i singurătate, eventual în doi, într-o adunare restrînsă, aşa cum norocul, întîmplătorul sau poate actualele condiţii meteorologice l-au adus.
Oraşul ăsta cu ale lui, aşa important era, de numa!
În realitate nimeni nu a înţeles de ce îl cheamă Ka?
- De ce tocmai Ka? De ce nu L sau X? Sau Kaka?
Fiindcă această consoană, acest accent mijlociu, trezeşte în unii amintiri rele. Amintiri dintr-o vreme nu atît de îndepărtată, despre un contabil din regiune, mai mult sau mai puţin, ceva de genul ăsta, eventual de un topograf, care precis că a furat ceva pe undeva.
Dacă în Ka se iveau zorile, atunci înseamnă că aşa trebuia să fie.
Şi-a amintit: de nenumărate ori a considerat plauzibilă trezirea, căci aşa o simţea: poate mai are şi el vreo treabă, desigur, nu prea importantă, nu e prea koşer aşa ceva, doar cît să nu cumva să rămînă pe de lături din ceva. Căci se putea ştii dinainte, atît de multe se tot întîmplau?
Îl indrăgeau tare de tot, văzînd că ia în serios lucrurile, nu lipseşte din echipa celor ce dau pe-alocuri cu capul, nu lipseşte nici din ploaie sau din grindină, ba nici taman din trupa şmecherilor versuitori de Paşte pe sub fuste, nicidecum de niciunde nemotivat.
Dealtfel, de unde naiba s-ar mai putea ?
Odată, întregul salar de pe-o lună – pe acea vreme a bucurat visele locuitorilor din Ka ca poştaş cu telegrame în noapte – şi l-a cheltuit pe o bicicletă, pe o adevărată bicicletă de semicursă din Europa de Nord-Est, un Sputnyk.
Pe culmile bucuriei!
Şi s-a decis ca de atunci încoace să-şi petreacă mare parte din timp cu chestii tehnice, între timp să aibă o mulţime de impresii, par exelance: - modalităţile de ungere ale rulmenţilor, principiul transmisiei cu lanţuri, naturaleţea universal reciprocă a efectului de frînă, în pauzele neprevăzute cîte-un Homerus, Aeschilus, Vergilius, Tacitus, Ovidius, Filantropus, precum şi funcţia hidrografică, topografică şi sociografică a şezutului, studiile anexe proprii, adică, o grămadă.
Din cînd în cînd îi privea pe măturători în noapte, minoritatea etnică în veste pe verticală, cum se-ndrumau cu semiautomate Kalaşnikov, cu care se aveau cam aşa şi-aşa.
Însă cu certitudine mai bine cu „popularii” ce-şi acceptau partea, un fel de colegi de soartă, căci ei erau cei mai buni muzicieni populari din regiune şi-n acelaşi timp măturători de noapte, Kodobanii din Palatca – aşa se numeau -, şi de cîte ori îi saluta, improvizau la minut cu coada măturii un dans voinicesc, un fel de bătută de care nu s-ar fi ruşinat nici în Sardenia, nici în Tibetul de Jos, fetele-şi ridicau fustele pînă la brîu, entuziasmînd în obscuritatea serii cu averea piloasă tradiţia predispusei erecţii, şi aşa cu jale cîntau încît aproape că şi-a dorit să dea drept cadou bicicleta de semicurse Sputnyk bosului măturător, lui Bela, cunoscut ca unul dintre cei mai buni primaşi din zonă, pînă cînd, la vreo doua decenii după, l-a lovit guta, pe scena ce aştepta miracolul, într-o ţară străină, unde soarta şi lipsa de lovele, bazate pe starea lichidă a actualului vital simţ naţional, l-au îndemnat.
Desigur au mai fost şi alţi artişti populari-barosani, ca Neti Sanyi, Icsany, Pici, Naci sau Csipas, nici nu oricine, dar personalitaţile lor distinse nu vroiau să facă artă stradală, mai degrabă şmechereau la scripcă, incoştient sau cu mare conştiinciozitate: la nunţi, botezuri, înmormîntări, de Crăciun, de Paşti, la logodne, înainte şi după chiuretaj sau, mai simplu, în zilele obişnuite, doar aşa, ca să mai treacă vremea.
No, şi după amiezele.
Cîte dup-amieze erau!
Cînd, fără dar, pe vremea aceea se urmăreau unul pe altul, la nesfîrşit.
Din cînd în cînd, femei minione traversau prin centru, uneori de statură medie, ba cîteodată mai măricele, unele purtau coc, să impresioneze, altele trăgeau cu ochiul p-alături, sau spre coadă, nu doar aşa de-a-n pixu’, ci parcă simţind privirea care-i urmărea, unele preafecioreşti îşi aranjau dunga la ciorapi, apoi luau de braţ vreun cioflingar total străin de cauză.
Încă de pe vremea aia, relativ mulţi străini se cam îmbulziseră să-şi planteze ridichiul în Ka.
Erau zile în care nimeni nu trecea prin centru, zile uluitoare, de neluat în serios:
- De genul ăsta-s numai la Fellini! Futui!
Nu se cînta în ploaie sau ca în obişnuitele secvenţe cu Raj Kapur, la care publicul plîngea aidoma în batiste năclăite cu parfum narcisist, şi era naşpa, cei ce evadau în mare neştire călcau în picioare ghioceii, cît că se puteau vedea pe podeaua de un maro închis ceruită cu ulei obosit de motor, cîndva din cireş, băltoacele de lăcrimioare murate.
Seminţele de bostan strecurate în pălării, dădeau bătaie de cap săptămîni în şir doctorilor de prostată ai oraşului, ce nu mai pridideau de atîta lucru.