Sonet LXXV (Pianul)

Când mângâie pianul o notă diafană
Ecourile toate răsună și se-nchină
La sunetul albastru, cu zâmbet și lumină.
Îți tremură în suflet și curge... inumană,

Dansează, înflorește în gânduri, să devină
O poartă către stele și clipa ce emană
Nemărginirea care atinge și o geană
A vremurilor noastre, creând adrenalină.

În liniștea fecundă, atingerea pe clape
E veșnicie tandră, ascunsă de privire,
E mană ce ascunde fantasme, flori și ape

Și-n vise rătăcite mai poate să respire,
Dar lin, să nu trezească tăcerea de sub pleoape,
Să-și soarbă-n zori culoarea și timpul de iubire...


Sonet LXIX (Tristețe)

În paradoxul rece unde surâsul plânge
Mă regăsesc adesea pierdută-n a lui ceață,   
În colțuri ghemuită, iar timpul îmi îngheață.
Prezentul se retrage, trecutul intră-n sânge

Și picură amarul pe răni ce îmi dau viață
Și florile nasc lacrimi, hrănind clipe nătânge.
Dar, ațipită-n iriși, lumina se răsfrânge,   
Nedefinirea urlă, de suflet se agață.

Aș vrea să uit de toate și somnul prins în noapte
Să îl transform în vise, durerea-o ascunde,       
Dar albele lui plete mă duc spre miazănoapte    

Și mă destram în versuri, să nasc clipe fecunde,
Iar gândurile albe mi le sădesc în fapte.
Tristețea reînvie și mă întreb: „de unde...?


Sonet XXXIV (A fost lumină?)

A fost numai lumină sau o boare? –
În clipele când am simțit căldură
În ochii tăi am pus o picătură
Și adierea vântului ce doare

Dar mai tânjesc în clipa mea obscură
După un strop din raza ce răsare
În gândurile mate și avare,
Cu întrebări turnate-n băutură.

Dar gândul otrăvit iarăși îți cere
Tribut la vremea trecerii-n visare
Reverberând rostire și tăcere

Blocat fiind în astă consternare.
Aștept ca semn dorita înviere
Să făurim o nouă conjugare...


Sonet LXXVII (Mama...)

Aș fi vrut să ascund dorul tău în neant –                      
Doar așa aș putea timpul meu să-l străbat,
Dar o stea oglindea gândul viu preschimbat               
Când, din nou, tu curgeai în răstimpul flotant             

Existent pe Pământ, neputând să-l dezbat,
Nici să-l duc în alt sens, undeva... post-restant.
Nu găsesc nicăieri, printre stele, girant                       
Să trăiască un veac visul tău aprobat                      

Și alerg prin dureri să găsesc al meu drum.               
Fără tine cobor, căile rătăcesc...                                 
Un infern bate-n geam și nu pot să-mi îndrum

Pașii reci spre un țărm ce e doar pământesc,       
Când tu urci către Cer, eu mai caut în scrum
Urme calde, un crez, viața să-mi întâlnesc...


Sonet LXVII  (Transformare)

Când clipa se destramă și vine ziua-n care
Figuri de lut se sfarmă, se-mprăștie și pleacă,
Plătesc tribut cu trupul, apoi urmează: „dacă”...
Și nimenea nu știe ce e o întrebare

Un nou tărâm de ceață… Misterul îl îmbracă,   
Îl taie pe din două și dă la fiecare
Simțirea și speranța, dar nicio evocare
Nu readuce viața din calea ei opacă.

Ciudată înmulțire a vorbelor uscate,    
Când ochii vor ascunde și irișii în moarte.
Tăcerea nu ucide ci sângerează-n toate!

În minte se ascunde, durerea o împarte
La fiecare clipă ce a rămas… Socoate
Să strângă-n amintire un vis plecat departe…



Sonet  L (Au înflorit bujorii)

Au înflorit bujorii în fața casei mele
Și tu nu-mi ești  alături să-i vezi, iar, plini de viață.
Tandrețea lor albastră privirea îmi răsfață,
Plângând,  încă o dată,  căderea unei stele.  
 
Dar din aceste lacrimi, credința-n dimineață
Te-aduce lângă mine și simt fiori în vele,
Și te zăresc în gânduri, te recompun din ele
Și, de e rătăcire în ochii mei, mă-nvață!    
    
Mergând după lumină, mă regăsesc în tine  
Tăcută și frumoasă, dar neadevărată,
Trăind în mintea lumii, te vrea și te reține
 
Ca amintire dragă uitată-ntr-o sonată,
Pe strunele viorii. Că nu ți se cuvine
Din al meu timp, de-acuma, mereu vei fi plecată…
 
 

Sonet XLIII (Când codru ...)

Când codrul tace, să nu plângi. Concepe gândurile tale         
Și țese printre rădăcini sinapsa unui ieri ce doare.                 
Pleca-vor clipele, trăind în emisfere viitoare                          
Și va-nfrunzi dintr-un neant - rănite palme, ramuri goale...

Când râul plânge, să nu taci. Curgerea lui în fiecare,
Sclipind, va condamna tacit și nopțile ce-ți stau în cale.
Din fluture cădea-vor vești, unind cărări între spitale
Și ploile nu vor cădea să spele zilele murdare.

Un cer de smoală vei zări, iar gânduri negre vor ucide
Lumini și suflete pierind în ignoranța unui mâine
Ce nu aude niciun Dor în frunza sfântă ce se-nchide.

Deschide ochii să auzi și urletele din retine
Și lacrimile ce se sparg în mii de vise insipide
Și nu lăsa copacii muți, încearcă să-i aduci la tine...



Sonet LV (Neiubire)

E liniște profundă în gândurile mele.
Mă sting când doar tăcerea îmi picură prin vene
Și crudă-i năruirea, ucide-ncet, alene,
Otrava îmi despică silabele din stele.

Doar clipele răsună cu urletul din gene
Și vântul le cioplește, iar ploaia vrea să spele
O urmă a lovirii și toate cele rele.
Nimic nu mai grăiește – doar răni și, iar, hiene...

Secretele durerii mă spintecă în două,
Mă lasă fără voce, cu visul în cătare
Nu mai aud iubirea, dar văd zarea în rouă,

Degeaba sunt în viată. Vrăjmașă nepăsare
De tot ce e în juru-mi. Și mâine de nu plouă
Voi stinge neiubirea, dar va renaște oare?...




Sonet III (Toamna)

Când toamna țese-n galben o altă feerie,
Adâncul dor de viață și clipele-i rotunde
Culege zbor de păsări și-n mine se ascunde,
Împrumutând din soare o rază purpurie.

Tăcerea dintre ramuri spre noapte se aprinde,
Temutul văl plutește în mintea-mi aurie,
Iubește azi corola de ploi ce îmi rescrie
Nuanțele iubirii... Plutind pe alte unde,

Cuvintele duioase în gânduri se vor scrie
Cu tuș din curcubeul iubirii ce pătrunde
Trecutul vers tomnatic rămas ca mărturie

Să tatueze calea cu opere rotunde,
Iar cerul să renască lumina azurie
Spre-a nu mă duce gândul mereu spre-același: „unde?”...


SONET LXXI (Trupuri imperfecte)

Ce trupuri,Tu, ne-ai plămădit că nu văd dincolo de timp
Și n-aud glasuri din pământ și nici tăcerile din gând?
Vorbesc tăcut în limba lor, dar glasul mut nu-l simt curgând,
Purtăm doar doliu-n noi, criptat, deplângem moartea-n contratimp.

Un murmur plin rămâne gol, din viață-n viață alergând,
Răstălmăcind într-un neant o căutare în răstimp.
Ne-ai transformat din Cer în lut și ne-ai lăsat un anotimp
Să învățăm cum să murim, ca jerbe reci de flori, pe rând.

Ce gânduri ne-ai mai plăsmuit că zboară-ntruna fără rost?
Loviți de ziduri, ne-ai trimis să ne ucidem pentru trai
Și astăzi nu vom dăinui, doar ne dorim un adăpost,

Să potolim setea de dor, să nu vedem în „ești”, „erai”,
Dar clipa trece rătăcind și tot „ce e” va fi „a fost”!
Plecăm tot singuri, dezbrăcați cum am venit, dar fără grai...


Mă vei găsi

 pe aripa unui vultur în căutarea
pădurii virgine, îmbrățișând
lupii ce tânjesc calda
privire a ciutelor oprite
de fuga iepurilor sălbatici

cu viclenia vulpilor
zburând pe aripile fluturilor
în căutarea florilor perfecte
așteptând iernile albe

în stejari descoperind
imensitatea unei lumi nesfârșite
a margaretelor ce au furat
din magia soarelui

în stâncile dăltuite
de vânturi puternice,
în râurile repezi ce vor potoli setea
tuturor animalelor pădurii,
în legănarea brazilor
alinându-ți clipele rămase sub
razele soarelui ce îți vor atinge
tâmplele ninse
 
picături de rouă îți vor cădea
în palma întinsă
așteptând
mâna mea ce nu va mai veni cu clipa

când nu voi mai fi
mă vei găsi …