Se făcea că ne plimbam
pe râul copilăriei,
singurul loc unde
te poți îndrăgosti.
Urmam cărarea
înspre soare-răsare,
locul de obârșie al râului,
unde albia
și poiana ierburilor de leac
sunt luminate
de țârâitul greierilor.
Ne furișam în iatacul
durat în onoarea
frumoasei din pădurea adormită
de către arhitectul lacrimii.
La sfârșitul poveștii,
razele de lună ascultă
cântecul din frunză,
inimile noastre întrepătrunse
înmărmuresc deasupra izvorului
să nască floarea de colț.
Am împărțit o felie
de noapte târzie
după voia inimilor noastre.
Cele două părți s-au întâlnit
în bătaia de clopot de la miezul nopții,
din jumătatea ta s-a înfruptat luna,
și-a privit în izvor fața senină,
cu ea întoarsă către tine
s-a întors la postul ei de veghe.
Luna cu fața nevăzută
caută în umbra visului
urma jumătății cuvenită mie.
Nevăzută ca luna nouă,
ca noi în ziua de luni
când ne sfârâie călcâiele
după prima duminică.
În ea, pe mine
mă cheamă bătăile inimii tale
ca o vibrație de strună
și tu auzi bătaia inimii mele
ce ne adună laolaltă
sub aceeași parte de lună.
Luna lui cuptor
Mă așez pe malul Dunării
sub salcia ce plânge.
Adierea Coșavei îmi șterge
broboanele de sudoare.
Cineva,
de dincolo de adâncul fluviului
aranjează lucrurile
ca într-un scrin nou și curat.
Privesc în jos și văd cerul,
acum, îmi dau seama
că stau deasupra salciei
sub care tocmai m-am așezat.
Aud foșnet de frunze,
șarpele orb de ochiul stâng coboară,
cel care urcă nu are ochiul drept.
Se îndreaptă unul înspre celălalt
și amândoi înspre mine.
Eu tremur. Tu zâmbești: fii liniștit,
pe tine niciun șarpe nu te poate ispiti.
Privesc
spre miazănoapte,
nori grei apasă
umerii firavi ai fecioarei,
gleznele subțiri
se afundă adânc în glod.
Pe drum desfundat
speranța se ofilește
ca firul de iarbă
nesărutat de roua dimineții.
Înspre apus,
privirea mi se încețoșează
să nu poată străbate
firul de lumină
rătăcit din galaxia foaie verde.
Privesc
înspre soare-răsare
cu speranța răsăritului
de dor și flori de tei.
Dinspre miază-zi
apare privirea ta
și eu încet, încet
alunec în narcoza ei.
Umbra mea
e frântă în două
de leagănul miresmei
din pridvorul casei tale.
Te prefaci că nu vezi,
ba chiar umpli și lavița
pe care odată număram stelele:
câte în cer și câte în ochii tăi.
Cele două părți ale umbrei
se rup în două și tot așa
până umbra se transformă
în cioburi de amintire.
Dacă îmi aminesc bine,
umbra nu era umbră,
era chiar inima mea.
Joacă
sub ie crinii ispitei,
miraj născut
înaintea timpului,
fără de care,
cerul cu soare,
cerul cu lună
și stele ar fi fost
o inutilă lagună.
Ecoul
scormonește-n piept
până când inima
intră în rezonanță
cu jocul, gata
să se prăbușească în sine.
Ea știe asta, vicleană,
îi supune inima
la testul tonului înalt.
Planetele încep să tremure,
cerul alunecă de sub ele.
Steaua Nordului
își pierde strălucirea
și pală se retrage
în punctul nevăzut.
Constelațiile aleargă
în spirală pe zidul morții.
Inima pulsează
în pieptul mumă.
Cum ai zice dor
universul îmbracă
straie imateriale.
În centrul
nesfârșitului gol,
față în față,
crinii jucăuși sub ie
și inima mustind...