dimineaţa unei nesfârşiri

 

zorii copilăriei mele doar fluturi şi amintirea unor vise încrustate

în

ochiul copacului

a toate ştiutor

visam să mângâi cerul cu mâna

şi desenam munţii la orizontul inocenţei

neştiind că albastrul a poposit în mine odată cu lutul mamei

s-a împrimăvărat a mugur

 

 

azi puţinul care îl ştiu îmbrăţişează

aripile unui gând

 

sub semnul întrebării

 

m-am născut cu cireşe la urechi şi mirarea între irişi

întrebările nu au avut niciodată timp

să se coacă

ţâşneau mereu cu frenezia primului cuget

spre disperarea mamei

 

 

nici acum nu am scăpat de copilărie

mă paşte pe fiecare ram de gând cu rădăcina înfiptă în necunoscut

 

un răspuns

 

arde în mine nerăbdarea de a-ţi gusta uimirea

când dezgolită de incertitudini

voi îmbrăca versul alb ca o a doua piele

scăldată în sclipirea ochilor tăi

 

visul crisalidei

 

cu sufletul

răsfoiesc paginile cărţii mă acopăr cu ele

frigul nu mai seceră oase crisalida visează

întâiul zbor

în lumea cuvintelor

 

bungee jumping

 

escaladez anevoios întâmplarea

începe să-mi placă

foamea nestăvilită a golului ard etapele

înalt cădere avalanşă ucid

toate fricile din mine dispar

 

un răsărit

 

literele nu sunt arme albe

chiar dacă uneori lumina şchioapătă cu un gând

priveşte dincolo

ascultă poezia care mă scrie

când eu nici măcar nu cunosc

ce culoare are cerneala din spatele

cuvântului

ştiu doar că ascunde un răsărit

 

albastru creponat

 

dacă m-aş aşterne de-a valma pe hârtie aşa cum se îngrămădeşte în irişi lumina n-aş mai putea legăna pe buze cuvântul s-ar crispa sub avalanşa gândurilor albe un sâmbure de mirare rămas ascuns printre litere neînţelese la prima citire

 

nud

 

azi am fost la un muzeu aparte unde iubirea era expusă

pe o ramură a inimii

 

 

fiecare pulsaţie zvâcnire

mi-a aprins zarea dintre pleoape

cu inconştienţa unei idei

 

 

imaginea mă cutreieră

ca o flamură de cântec deasupra

înălţimilor

 

 

înnoire

 

te-am descoperit mare de linişte

când sufletul meu arid

lupta neştiut cu demoni

ziua în amiaza mare

 

 

mi-ai spălat venele

cu un izvor de rugăciune

şi sângele s-a prefăcut cerneală

 

 

la lumina zilei

cuvintele îndrăznesc să respire

 

 

poeziei

 

nicicând

nu ţi-am simţit mai tare lipsa ca acum când te-ai cuibărit definitiv

în sufletul meu aştept să mă trezeşti în tresăriri de mirări

 

oare cum o fi să fii

cer şi lume-ntr-o fereastră?