Joia Mare

Iarba e verde
Narcisele sunt galbene
Mălinul e mov
Cireşul doar o floare roz

Pământul e negru şi cerul albastru
iar norul o umbră
şi puii de raţă merg încolonaţi pe drum

Satul e departe
Oraşul aproape plastic
şi adie şoapte de primăvară

Râul e argint viu
mielul un copil blând ce priveşte soarele
Şi izvorului îi este sete de mare

Ghiocelul a rătăcit strada
Firele de iarbă s-au aşezat la masă
iar crizantemele se vând în staţia de autobuz

Câmpul e turcoaz de viorele
copacii din pădure au trunchiuri solide de păpădie
iar pe deal un bărbat frumos a pironit o cruce



Bonjur, Paris!

Am fost la Paris
Umbra lui Bălcescu din Cartierul Latin privea melancolic
înainte de a fi răpus de dor
iar Brâncuşi sfredelea în coloana infinitului cerul
doar banca lui Cioran din grădina palatului vorbea în limbi turiştilor despre filosofia schimbării la faţă a unui pământ uitat de autor

Canţonetele lui Minulescu veseleau tristul Montmartre
iar cafeaua îşi bea tacticos boema literară din Montparnasse
Dimineaţa a închis obloanele cerului în Defense
iar pe câmpia lui Marte rugineşte năzuinţa lui Eiffel

Parisul era galben de verde cu irizări spre albastru cum buzele Senei
chiar acum când scriu o poezie în Jardin du Luxembourg
pe piciorul unui faun neclintit de la 1900
iar depărtarea aude cum se închină românii în St Sulpice

Şi roşii erau plăcile comemorative la eliberarea din august 44
dar tu tinereţe pariziană eşti mereu revoluţia din 68 la Sorbonne
veşnică înfierbântată de iubirea pentru libertate şi femeia perfectă

M-am dus să mor puţin la Paris
să văd cum cade pentru ultima dată Bastilia
să întâlnesc istoria română singură şi părăsită de amanţii zilei
care a visat frumos clipa despre libertate şi egalitate
la porţile Dunării unde timpul aţipeşte amiaza



Firul de iarbă

Poetul e firul de iarbă
Inima sa rândunică în bătaia şoimului
Şi dealurile verzi şi-au făcut cuib în ochiul munţilor

Poetul e frunza căzută în pădure
cu ploaia rece de toamnă
Şi aisberg frământat de oceane
cum tânăra fată de prima iubire

Poetul e îndrăgostitul pe Atlandida
iar privirea lui savană unde aleargă leii uitarea



Ploaie de primăvară

Vezi cum plouă primăvara în oraş
când vremea se usucă pe picioare
când picurii îmbrăţişează pupilele dragostei
şi torente grăbite trec strada spre tine

Plouă în ropote de melancolie peste metropolă
şi îndrăgostiţii aleargă trecerile de pietoni ale verbelor
iar cafelele beau singurătatea pe terasele ude
cu picioarele lungi

Vezi cum plouă cu bătăile inimii în bătrânul burg
iar seara priveşte ochii de felină şuviţele de apă
ce împletesc feţele femeilor îndrăgostite
cu tunetele şi fulgerele scrise pe cer

Vezi cum primăvara îşi face cuib în oraş
şi picăturile de ploaie îşi întind aripile de curcubeu



Poetul şi Revoluţia

Poetul şi-a scos pistolul de plastic
A tras cu mulţimea primul jet de apă la gura ţevii

Oamenii au devenit picături de ploaie
Iar şoseaua izvor cristalin ce urcă obosit muntele

Poetul a scos o garoafă, pe post de grenadă
din cel mai roşu sânge al poporului său
o  sinceră explozie de iubire

Vocile treceau în cadenţă pe lângă Poet
într-o linişte de fanfară militară

Poetul a deschis buzele de zmeură fragedă
Şi raze de soare îi ieşeau printre cuvintele leneşe

Gândurile Efebului sunt greieri iar metaforele
serenade de licurici ce îmbracă noaptea

din basmele cu Ali Baba

Revoluţia s-a ridicat de pe bancă şi a plecat
cum femeia coaptă din patul amantului părăsit
iar sfârcurile s-au înţepenit de laptele înţelepciunii

Poetul refuză singurătatea Adevărului
în strada rece ce i-a dat papucii Revoluţiei

Şi tăcerea a luat chipul suav al amintirii
Şi mărul roşu muşcă cu foc buzele iubitei

Viaţa Poetului este o noapte de dragoste ratată cu Revoluţia



Vânătoarea de lupi

Poate a ars luna pe cer şi ţigara în scrumieră
Dar drumul ştiu că-n noapte calea nu mai termină
Cerul merge să adape stele-n fântânile secate
Iar dragostea aleargă maşină sport în galeria de artă

Poate tu ai zâmbit aseară dar pentru dimineaţa la cină
asta nu poate să însemne nimic, eu am mersul de zăpadă
şi plopii au uscat seceta astă vară

Poate luna mi-a vorbit şi iubirea m-a părăsit
Dar drumul ştiu că-n noapte nu mai termină
Sticla are culoarea unei toamne târzii
iar amintirea rugineşte gândul rubiniu

Poate tu ai sărutat uitarea cu ploaia de întrebări
şi măslinii storc boabe de rouă din privirea dorinţei
Norii şi-au deschis braţele moi de mirarea fulgerului
Iar dorul e cuţit înfipt în copacul singur şi părăsit din codru
Acolo, demult, de departe se vede foarte aproape
când ţi-am tăiat buzele cu degetul drept

Şi drumul e întrebarea unui copoi rănit la vânătoare de lupi

Poate a ars luna cerul şi ţigara în scrumieră
şi ochii dragostei sunt doar joc de biliard al marelui oraş

Niciodată nu părăseşte urletul lugubru luna plină
Sufletul ce-şi face cuib în rana privirii de lup



Vânare de fluturi

A ieşit soarele şi s-a topit luna
A răsărit noaptea şi a cinat dimineaţa
Numai tu singura floare de cireş pe creanga visului
Cântă şi tulbură trubadurii în drum spre cetăţile
legate cu piatră şi iubire

A ieşit soarele şi ochii sunt mărgele în pocalul dragostei
şi vinul negru nu mai termină izvorul

În crama oraşului s-au adunat toate serile pârjolite de foc
şi strada pustie cântă ultima romanţă a toamnei
iar căderile frunzelor sunt note muzicale
Simfonie năvalnică buzele tale umede

A ieşit soarele şi dimineaţa spală zăpada cu obrazul alb
Caii surprind tramvaiele dorinţei înspre stepa cartierului

unde promisiunile uscă primele picături de ploaie
unde inocenţa vânează fluturi

Departe se aude un cântec de tobe barbar



Tăietorii de lemne


Adie luna cu mâini galbene şi lungi peste tăietorii de lemne ai oraşului
Tu ai plecat şi ţi-ai lăsat inima mea în portofelul gol

Adie razele portocalei pe cer ca-n prima seară când te-am cunoscut
Tăietorii de lemne au tăiat copacul unde te-am sărutat prima dată pe frunte

Adie luna frunzele galbene şi uscate de pe aleea care te-a părăsit
Şi toamna a rămas doar amintire târzie, în parcul central o adiere dureroasă

Tăietorii de lemne mi-au frânt sufletul, iar buzele tale nu mai sunt dulci
Şi sarea a căzut cum o ninsoare peste ultima cină în care ne-am văzut
 
Dimineaţa s-a trezit cu cearcăne la ochi şi fetele în fuste scurte ies vesele pe bulevard
Tăietorii de vise au luat luna şi au pus-o pe tocător în sacul de cânepă verde

Şi-n arcada goală puşcă oraşul s-a furişat cum o pisică neagră
Tăietorii de lemne bat clopote de alamă în dunga buzei tale

Şi strada a rămas singură la amiază, iar luna încă nu şi-a închis ochii



Suflete vânate de vânt

lui Bob Dylan

„Răspunsul prieteni e vânare de vânt”
S-a lăsat ceasul toamnă în turn
Melancolia galbenă bate clopotele burgului târziu
Limba de fosfor loveşte-n gol tâmplele nopţii

„Răspunsul prieteni e vânare de vânt”
Iubirea s-a întins şarpe leneş pe dealurile pieptului
iar mirările au pus semne de întrebare

„Răspunsul prieteni e vânare de vânt”
Tristeţea urcă leoaică pe coamele timpului
inima macină jungla de secundele încleştării

iar ochii tăi s-au pus mărgele la gât

„Răspunsul prieteni e vânare de vânt”
Uitarea s-a lăsat plapumă grea de ceaţă
peste noaptea întreagă de dragoste rea

iar dincolo de ferestre sunt doar ochii tăi

„Răspunsul prieteni e vânare de vânt”
Vorbele sunt clipe de zăpadă

iar ochii tăi s-au pus mărgele la gât

Întrebările prieteni sunt suflare vânată de vânt



Lupii toamnei

Lupii toamnei dau târcoale oraşului
Noaptea s-a lăsat grea peste cetate
cum o femeie îndrăgostită
cum întrebările şi uşoara mirare a timpului
îmbrăcat în smoking galben

Noaptea a venit cu ropote de aplauze
pe ferestrele deschise lacrimi prelungesc
zâmbetele înserării unei doamne coapte

Noaptea şi-a făcut cuib în pieptul bărbatului
ce taie cu mâna liniştea melancoliei
şi paginile unui roman rusesc

Noaptea aude bătaia clopotelor catedralei
din centrul bătrânului burg
urletul lugubru de lupi întrebând luna




Pentru tine, Patrie!

Rugăciunea e arma noastră
Bisericile adevărate fortăreţe ale credinţei
Preoţii şi călugării sunt ostaşi îmbrăcaţi în negru
iar mirenii „sarea pământului”

România e limba română
iar tu şansa luptei pentru ţară
până la ultimul bob de grâu şi de sânge
din care frământăm
pâinea cea de toate zilele

Eşti unica noastră, irepetabilă dragoste
fără să fi cunoscut femeia sau plăcerea
doar truda transpirată, mântuitoare a victoriei anunţate
pentru tine, Patrie!