Dumnezeu al poeţilor

Poeţii nu pot fi interzişi niciodată
pentru că există un Dumnezeu al poeţilor
care le vede, le ştie pe toate

orice metaforă sau orice cuvânt
ce trădează ignoranţa unei iubiri uitate
orice ratare a sensului vieţii, corabie pe nisipul memoriei

Poeţii nu pot fi interzişi niciodată

toţi sunt unul şi Unu
Este cum te-ai rupe în bucăţi
cum se sparge în cioburi potirul de la cină

unde omul frânge poezia în versuri
şi sângele în metafore
iar cuvintele aud depărtarea silabelor

şi vântul bate singurătatea înserării



Fata cu ochii albi

O fată şi un băiat aşteptau la semafor canicula ca leşia
zgomotul surd de la culoarea roşie i-a luat prin surprindere
cum căpriorii speriaţi noaptea de pădure

băiatul a lovit mâna de oţel a stopului cu cana de cafea
şi a căzut jos

băiatul cu ochii albi tremura cum meduza marea
doar fata a pipăit singurătatea
cu genunchiul caldarâmul
după sunetul de metal atins delicat cu buricul degetelor
ca nişte ochi scrutători

şi a frecat palma de asfalt după aerul linguriţei căzute
şi niciun trecător nu a oprit, iar maşinile treceau grăbite
să prindă verdele crud
pe lângă fata în genunchi ce nu a văzut niciodată
culoarea semaforului şi a lacrimilor



Poeţi de zăpadă

Oraşul de zăpadă nu s-a topit
A rămas sloiul de gheaţă în inima trecătorului
Dimineaţa aceea a nins ultima toamnă

Oraşul a venit pe furiş cum iubirea de-o vară
S-a încins atmosfera glaciară de pe buzele tale

Pinguinii strâng braţele bătrâne ale străzii
şi privesc banchizele trecând marea întrebare
lungi şi leneşe petroliere care duc focul în suflete rătăcite
şi-n şemineul de fulgi construiesc igluuri la poluri

Doar tu rămâi furtună de nisip ce cutreieră oazele
când coc curmalele soarele inocenţei
în cetatea unde poeţii de zăpadă fac fiestă amiaza



Poetul interzis!

Încet, încet ne interzic pe toţi, pe rând
Poetul nu are drepturi să intre în cetate
Vai de patria care pune index poeţilor
Vai de poporul care-şi uită barzii la bordura prăfuită a istoriei

Dintre ei vor rămâne doar muşuroaiele de furnici
şi viespile rătăcite în pădurea de salcâmi
Fără roade

Când poezia e interzisă în burg
Dumnezeu plânge şi lacrimile se fac crini
iar apele repezi curg tânguind spre izvoare
când poeţii sunt ţintuiţi între lacăte
Libertatea e doar o amintire
iar conştiinţa o Fata Morgana pe cruce

În ce ţară trăim, ce lume de pitici pregăteşte…

Încet, încet se arată la colţ cimitirul
unde dorm şi visează în versuri cu zornăit de lanţuri
prinşi de piroane, bătuţi cu sânge şi frânţi pe altare
poeţii români interzişi de uitare



Definiţie

Pentru mine viaţa e marea
cu unduiri blânde de val
cu ploi reci şi soare ţipător

Viaţa e furtuna care înghite corăbii
cu oameni trişti şi speriaţi
cu dimineţi limpezi şi clare
cu priviri ce bronzează umbra talazului
şi uitarea lui Ulise în braţele nimfei

Viaţa e acel albatros şchiop
pe sticla aruncată în ocean de un naufragiat
ce leagă speranţa de firul de aţă
şi oceanul de izvor



Vestă anti-glonţ

Doar poezia mi-a rămas o vestă anti-glonţ
împotriva celor care vor puterea ca o măciucă
Doar o măciucă

Azi poezia e un mod de a trăi viaţa periculos
Fără întrebări şi răspunsuri
Fără mirări şi fără să-ţi ofere o cană cu apă

Doar tu în singurătatea cumplită a cuvintelor înlănţuite
de setea puterii ce face din bâtă un pom roditor



Lăsaţi poetul în cetate!

Luaţi mâinile voastre uscate de pe poet
Degetele vă sunt cuţite ruginite
care fac ziua şi noaptea un morman de întuneric

Luaţi cuvintele voastre unsuroase de pe poet
şi plecaţi odată unde marea uneşte
memoria cu suburbiile iadului
De altfel un oraş prea aglomerat în ultima vreme
cu turnuri goale şi vorbe de sticlă

Luaţi mâna de pe poet. Sunteţi unghie în pieptul
umflat ca o velă din ochiul furtunii

Versurile albatrosului lovesc ca barda pădurea uscată

Lăsaţi poetul să caute neliniştea în insula
unde Ulise s-a întâlnit cu uitarea
şi femeia cu focul

Luaţi ghearele de meduză din silabele bardului
ce urcă strivit muntele în zăpuşeala taborică

Lăsaţi trubadurii să fie cetate fără ziduri
şi celulă fără gratii sau lacăte
Doar un cuvânt viu care se frânge pe masă
cum pâinea coaptă şi o cană cu vin
din cea mai adâncă fântână prin inimi

Poetul e izvorul din care bei şi-ţi trece setea
Urmele paşilor lui merg doar cu iubire

Lăsaţi poetul să vină asemenea profetului
Singur cu barba lungă şi sură
care nu ne atinge nici măcar cu o floare



Duh de Rusalii

Eu nu am fost în crângul de mălini
Ochiul izvorului spală vara de cer
iar iarba vede cum creşte verde
Cerbii agaţă fuiorul de ceaţă în coarne de eter
Şi florile trezesc poiana narciselor

Eu nu am simţit aroma de mălin

Devreme s-a trezit dimineaţa
cu obrajii roşiţi de iureşul pârâului rece
unde păstrăvi zboară spre un înalt mai bun
şi albastru

Lacrimile sapă fântâni adânci în suflete de piatră
şi urşii memoriei adapă amintiri rătăcite
din creierul cuvintelor

Eu nu am fost în crângul de mălini
unde duhul taie parfumuri orientale cu cuţitul
unde stele mov picură rouă din privirea
blândă a Maicii Domnului



Auzi, pădurea nebună!

Seara a plecat cu trenul spre est
Şi gara aduce amintirea rece a pulberii de gheaţă

Locomotiva pufăie un trabuc de vată
iar fumul urca timid scările
în camera adolescentului precum lupul singuratic
precum scoica pe malul mării înfierbântate

Nordul e aproape şi frigul se muşcă sălbatic
cu dinţii de zăpadă
timpul zboară un albatros spre buza polului
iar sufletul îngheaţă depărtarea

Seara ninge petale de mălini cu privirea de sânge

Trenul m-a luat gingaş de mână
şi l-am privit lung în ochii ce intrau în pădurea nebună
acolo unde copacii înalţi nu se termină niciodată
acolo unde nu mi-e dat să ajung vreodată
în inima verde ce se face chitară
când uscă toamna lacrimi cu frunze năvalnice de ploaie
 


Emoţie de vară

Vremea umblă în blugi prin oraş plictisită
Trotuarele agaţă agale pantofii roz
Îngheţata s-a topit în pahare, iar cafenelele
şi-au închis obloanele emoţiei

Parcul Central devine o grădină zoologică,
un romantic teritoriu de vânătoare
în care vremea cu picioare lungi şi subţiri
alege victime inocente şi rătăcite în căutarea
răcorii aburinde cum pâinea scoasă din cuptor

Oraşul e gelatină topită pe strada sedusă de vară

unde răsare luna stropi pe pleoapa zorilor
unde vremea transformă într-un zeu al timpului,
albatrosul şchiop cu aripile întinse la poluri



Un nou început

A răsărit soarele şi a luminat luna
Doar Tu Doamne ai privirea florilor de aprilie
când întorc cocorii cuiburile uitate
când şoaptele aşează crengile înverzite

Şi casele se întâlnesc pe strada ta
Frumos aliniate în faţa dragostei
iar lalelele roşii sunt lacrimile lui Hristos

Pescarii scot bărcile pe plajă
iar Dunărea a înghiţit marea de sete

A răsărit soarele şi a apus luna
Şi gospodinele întorc piaţa cu plasele pline
cu fructele primăverii
cu visele unui nou început